Si-am sedus vorbe surde..spre un drum fara urme

E linistea ploii ce sugruma cuvantul
Si nelinistea frazei prea lungi
Iar timpul stagneaza patronand inertia
Si nevoia de necunoscut.
E copilul din tine ce-ar vrea sa retraiasca
Macar unele momente din basm
Desi ploaia se tanguie si'n el si afara
Si-o va mai face si mult dupa punct.

Am platit cu timp speranta-ntr-un alt fel de zi
Am platit cu timp
Sa uit de teama de-a mai privi inca o zi ce n-o astept
Simt ca mai e putin si am sa cred ca-s putine cuvinte

Ai putea sa gasesti citind printre randuri
Prilej de-a calca pe porunci
Si de-ar fi sa regret sa ma vindece timpul
Fiindca n-am avut rabdare sa-l pierd
Iar noul lui curs si-l va urma inocent
Si totul va parea de neatins
Iar gandul de ieri cineva-l va gasi
Poreclit de cerneala-ntr-un vers.

Am platit cu timp speranta-ntr-un alt fel de zi
Am platit cu timp...
Sa uit de teama de-a mai privi inca o zi ce n-o astept
Simt ca mai e putin si am sa cred
Ca-s putine cuvinte...prea putine cuvinte..

Sa (mai) privesc inapoi de sub ploaie si vant
Sa (mai) astept lucruri noi dintr-un soare infrant
Sa privesc inapoi peste drum de apus
Sa astept lucruri noi dintr-un soare ce l-am rapus..

Am platit cu timp speranta-ntr-un alt fel de zi
Am platit cu timp

Si-am depus juraminte..mai presus de cuvinte
S-am sedus vorbe surde..spre un drum fara urme..

( Versuri Coma- Mai presus de cuvinte )

Alta lume

Sunt dimineti in care
Zeii semintelor ma recunosc,
Ma privesc cu uimire
Si-mi spun
„Parca te-am mai vazut undeva“,
Eu am aceeasi impresie

Dar nu-mi amintesc unde
Si ca sa nu-i dezamagesc
Le zambesc
Si le fac semn ca da.
„Azi primavara
In palatul acela de sub pamant
In intunericul gingas
Nu erai dumneata?
Se auzeau pasi din cand in cand
Deslusit...“
Iar eu, fara sa-mi fi amintit,
Murmuram da, da.
Da, eu trebuie sa fi fost,
Si eu va cunosc,
Zei mititei
Risipiti in tarana si roua,
Chiar daca minte nu tin,
Si eu simt ca vin
Dintr-o lume
In care ma inchinam voua.
O lume in care
Avusesem un rost
Si careia o sa-i cer candva
Adapost.

( Ana Blandiana - Sunt dimineti )

Te-ai cuibarit

Te-ai cuibărit în mine cu migală.
Păreai întâi că n-ai nimic de spus.
Cu amărui săruturi de migdală,
tu mi-ai clădit şi stânca unde-s pusă.

Mai pot printre liane de cuvinte,
să mă ridic din lungul meu zăcut?
Dacă-ar putea sleirea să cuvinte,
tot glasul lumii noastre-ar fi tăcut.

Şi, din prea plinul golului iubirii,
cu mâna-ntinsă mila eu ţi-o cer,
cu mâna care-n voia răzvrătirii
oricând striveşte fulgerele-n cer.

( Mihu Dragmir - Te-ai cuibarit )

Crampei de soare.Sete de viata

În cerul luminat puţin,

umbrele alunecau încoace şi încolo.

Auzea vuietul surd

al ochilor ce ţipau şi urlau

cu buzele uscate rătăcind

la limita timpului şi a gândirii.

Străbătut de o căldură neobişnuită,

de teama pur şi simplu ridicolă,

cu fruntea leoarcă şi orbitele jilave,

gâfâia încet umblând brambura

şi scrutând împrejurimile.

Vedea cu ochii minţii.

Vedea totdeauna prea târziu

cum s-a îngrămădit viaţa în el.

Când soarele lumina oblic,

în faţa lui începea noaptea.

Subit, se trezeşte în el… setea de viaţă.

( Marius Iulian Zinca - Sete de viata )

Niciodata prizonieri ai zilelor mohorate

În zilele mohorâte,
Atunci când frigul de afară presară sare
Pe rănile deschise ale trupului avid de căldură,

Prefer sa-ti aud gandurile
Care plutesc deasupra mea
Şi-mi încălzesc obrajii…
Cerul plumburiu încearcă să arunce nori negri
Prin fereastră,
Iar anotimpul zgribulit imploră deschiderea uşii
Spre a obţine o reîncălzire paradoxală…
În noi este întotdeauna soare,
Ca şi cum am păşi pe o linie a unui ecuator personal
Fără să ne frigem tălpile,
Intemperiile se lovesc de un scut invizibil
Şi se retrag neputincioase,
În vreme ce buletinul meteo
Nu oferă decât temperaturile extreme
Ale îmbrăţişărilor noastre furibunde,
Un asalt erotic
În urma căruia nu rămânem niciodată prizonieri,
Ci doar două trupuri zguduite spasmodic
De plăcerea extremă…
În zilele mohorâte miroase a dragoste totală
În camera noastră,
Iar tavanul ne devine cer însorit
Şi încălzit continuu
De rugul pasiunii copleşitoare…

( Cristian Lisandru - Febra zilelor mohorate )

Pandora boxes

Era o vreme cand zburam,
Si flori mi se-mpleteau in cale,
Iar vantul ce-mi batea la geam
Nu imi putea atinge visele.

Si flori, si vise sunt acum mormant;
Iar vantul ce patrunde in odaie
Imi ia si ultimul cuvant
Ce-ar mai putea aduce alinare.

Tu, Omule, de esti grabit,
Te lasi purtat de val si n-ai trait,
Nu-i prea tarziu sa mai visezi
Si sa traiesti visele tale.

Dar nu lasa nicicand un vant
Ce-apare ca o briza calda
Sa se transforme neasteptat
In crivat ce-ti patrunde in casa.

Si, mai ales, nepasator,
Sau poate doar nedandu-ti seama,
Sa nu fii tu acela vantul
Ce-alunga ultima speranta. 

( Violeta - Ultima speranta )

Cantec surd

Sunt singur si sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
si lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îsi încoardă struna.
Azi nu străbate'n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
si câteodată:

Luna. 

( Lucian Blaga - Pan canta )

Arderea mea de tot întru ispăşirea fără tine

ai nevoie de atingerea mea
cu toate protestele
împotrivirea
tu ai nevoie de mine

e scris dinainte orice adaug e inutil
sunt din altă viaţă
în afara lucrurilor comune
oamenilor care-şi plimbă moartea pe stradă
la fiecare pas ieşit din umbră
aminteşte-ţi cum m-ai privit prima dată
speranţele legate de întâlniri imaginare
atâtea gânduri purtare pe vasul de argint al zilei
ca să înţelegi
în sensul cel mai adânc
oriunde vei înnopta pe sub stele
când nu am să-ţi mai deschid sufletul
vei duce peste zile trupul tău ca un stâlp împietrit
deasupra prăpastiei
poţi să zâmbeşti
singură te vei convinge
ai să mă chemi la toate orele
invocând toţi sfinţii
rugăciunea isihaştilor
cu mintea-n inimă
îl vei trage pe dumnezeu de deget
să-ţi spună unde sunt
dacă mă mai gândesc la tine
mă acopăr cu aripile aici
am umplut pereţii cu versuri
în celula mea retras de freamătul inutil al lumii
să înţelegi toate au fost jertfe din roadele cele mai bune
arderea mea de tot întru ispăşirea fără tine 

( Marius Nitov - Stai langa mine )

Ochiul nascut orb

mă doare ochiul născut orb

lumină atîrnînd în stropi de curcubeie
în gîndul meu
te risipeşti femeie
o lume îmbrăcînd în nuditate
mă doare ochiul născut orb

sămînţă de lumină
strivită în nemărginita noapte

( George Ionita - Ochiul nascut orb )

Sa te ating cu respiratia

pînzele tale pe catarge se vor umfla

te vei îndepărta încet


eu voi sufla


şi între noi marea cea mare.


puncte de sprijin


picioarele-mi vor prinde rădăcini


voi creşte continent


şi pe mine copaci


în care sufletul tău-pasăre


se va cuibări.






copiii noştri


vor zbura de-a latul pămîntului


atît de departe


cît pînzele tale-franjuri


vor creşte omizilor aripi.






norii vor apăsa stelele


şi va ninge lumină.




( Liviu Ioan Muresan - Sa te ating cu respiratia )

Speranta

Cum mîngîie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii !
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vînt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremurîndul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o veste s-avîntă.

La cel ce în carcere plînge amar
Şi blestemă cerul şi soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcînd să-i apară în negru talar
A lumii paránimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sîn,
Privirea de lacrime plină,
Văzînd cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surîsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sînu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strînge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblînd,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlînd,
Speranţa îi face de uită de vînt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchidă.

Cum mîngîie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii !
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii. 

 

 

( Mihai Eminescu - Speranta )

Background for coffee

N-ai noroc
îmi spune
şi dă plictisită
din umeri
fumându-şi până la capăt
ţigara
ca să mi te pui
în poală
undeva
sau pe umeri
trebuie să-ţi fie destinul
prieten
altfel nu te văd
nu te simt
şi te mătur cu palma
ca pe o boabă de cafea

turtită
sau spartă

Vezi, femeie
norocul tău
e ca apa
îţi străbate trupul
în somn
şi adulmeci la ziuă
abia
urmele-i de felină
pierzându-se în jos
satinate
până sub talpă
mă avertizează
rujându-şi atent
gura
parfumată
îşi scoate din gene
apoi
o scamă albastră

Norocul, drăguţă
norocul e totul
îmi strigă din nou
primăvara
din uşă
ridicandu-şi breteaua
subţire
mireasma sânilor săi
umple încăpera
semnul
norocului meu
îmi arde pe deget
răsucit
ca o verighetă
crăpata
în dreptul inimii
am
o pată

( Silvia Van - Dialog la o cafea )

Indoiala

De cînd alerg pe drumul ăsta lung,
Neodihnit, prin vise tîlcuite,
Străin, tot bat la porţi zăgăzuite,
Iar îndoiala n-am cum s-o alung.

Pocalu-i gol, izvoarele coclite….
Ochiul, în sine, drămuie prelung;
Neînţelesul n-am cum să-l străpung
Şi Valea-i năruită-ntre ispite…

Nu-s purgatorii gîndurile aste!
În cine să mă-ncred şi cui să spun
Pierdut că sunt în lumea de contraste?

Aş vrea să mă-nţeleg şi să m-adun,
Timpu-i zorit şi nu vrea să adaste
Şi n-am cum în dorinţă să-l supun…

( Adrian Erbiceanu - De cand alerg )

Dupa inaltarea zidurilor

Vezi,
şi eu am avut un vis.
Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,
să fac un salt.

Cel mai greu mi-era primul pas!
Mă şi durea puţin glezna piciorului drept
din pricina asta.

Frânghia gravitaţiei
mă trăgea imediat înapoi.

Vezi,
nici nu-mi închipuiam că am s-o tai.
Mă gândeam foarte mult
şi poate că păream câteodată chiar caraghios,
cum ţopăiam într-un picior.

Pe strada asta au lucrat oameni.
Am ştiut-o de la mare depărtare
după mirosul prietenos al asfaltului.

Tu treceai pe sub platani,
parcă dând la o parte cu mâna
fâşii strălucitoare pe care luna
le strecura printre frunze, până jos.

De aceea te-am ajuns din urmă,
împodobind tăcerea dintre noi
cu vorbe întâmplătoare,
curios să-ţi zăresc arcul surâsului.

( Nichita Stanescu - Dupa inaltarea zidurilor )

Martorul

Mai vinovati decat cei priviti
Sunt doar cei ce privesc,
Martorul care nu impiedica crima,
Atent s-o descrie,
Scuzandu-se „Nu pot sa fac
Doua lucruri in acelasi timp“,
Sau „Portretul victimei, ingeresc,
E mai important decat viata ei
Pamanteasca“.
Vinovati nu pot sa fie
Doar unul, doar doi sau doar trei,
Cand armate de martori privesc
Si asteapta sa se sfarseasca,
De batranete sa moara calaul,
Si victima, a doua oara, de uitare,
Sa se sfarseasca de la sine raul
Cum se sfarseste pur si simplu un tunel...
Stam suspendati
De propria-ne-ntrebare
Ca de-o spanzuratoare
Un drapel.

„In van, raspunde timpul, asteptati:
La judecata marilor cosmare
Si martorii sunt vinovati“.

( Ana Blandiana - Martorii )

Cuib

de cîte ori mă aşez lîngă roşeaţa obrajilor tăi
cu obrazul meu pal
o pasăre îşi face cuib între noi
şi depune un ou

nu ştiu cînd m-a părăsit îngerul
era pe vremea cînd nu te cunoşteam
orfan de înger ţi-am atras admiraţia
şi mi-ai propus cuib
ziceai
îngerul meu are două aripi
e blînd şi ascultător
îi arunc cîteva firimituri
şi-mi ascultă dorinţele

am acceptat datorită frumuseţii albe
lucind în pupilele tale
de atunci am pus la cale
crima oribilă
cu certitudinea că-mi vor creşte aripi

în ziua în care zăcea inert ai plîns
şi multe zile apoi
ochii ţi-au devenit izvor
şi apoi au secat
băteam din braţe pînă am învăţat să zbor
te-am luat de mînă să privim de sus
durerea prinzînd rădăcini

osteniţi am lepădat altitudinea
asemenea muritorilor
şi chipul tău roşiatic
mai speră
chipul meu alb
asemenea pasării
ce depune un ou.

( Liviu Ioan Muresan - Orfan in cuibul tau )

Zidul dintre noi

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

( Nichita Stănescu - Cântec de dor )

E vremea...

E vremea când încheg prietenii
şi când îmi place să ofer petunii –
efervescente
cu-nfloriri târzii,
ca-n preajma viscolirilor alunii ...

se-ntoarce Anotimpul
încărcat
cu orbitoarele descărcări în creştet,
şi-un vânt albastru flutură ciudat,
smulgându-mi de pe umeri vălul veşted ...

E-o răsturnare-n vârste ?
Poate nu-i
decât o scară-a mea, pe care sui ...

(Valeria Boiculesi - Evremea cand inchei prietenii )

Lipire

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

(A.Mickiewicz - Indoiala )

Dare!

Lacate, cine te-a inchis
La usa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i pazitorul,
Să sfarame zavorul
Si să vedem în fundul noptii noastre
Miscandu-se comorile albastre?

Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toti pasii se sfarsesc si pier
Pentru urechea ta de fier.
..............................
Lumina ochiul si-l aseaza,
Si-n incapere cauta să vaza.
Lacatul simte si tresare
Cu bezna mea, ca de o sarutare.

Stea, nu poti tu intra-n veriga lui
Si lacatul tacerii să-l descui?

( T.Arghezi - Descantec )