O să te muşc de umeri până îţi va da soarele

 

pe masă au rămas câteva discuri de pâine

şi două petale de crizantemă căzute din ochiul lui shiva

dacă le-aş pune pe gramofonul bunicii

ţi-ar ademeni glasul pe geam

iar vocalele tale prelungi i-ar şterge praful lăsat de umbre

o să caut prin pod paleta veche şi culorile

ca să înmoi cu ulei pe o pânză ostiile nărăvaşe ale toamnei

ne vom ţine de mână păşind prin mireasma lor

ca nişte matadori ce le înfig curcubeul în greabăn

în cana de lemn o să pui lingurele

în vârful lor cercurile de grâu ca nişte aureole de sfinţi

vor arde la rădăcina speranţei

între noi se ridică un abur complice şi proaspăt de cafea citadină

boabele ei sunt pârjolite de arşita betonului

snopul de linguri bate darabana în ulceaua de lut din bucătărie

dincolo de fereastră oraşul îşi întinde oasele adulmecând răsăritul

în ceaşca asta tu ai putea fi clavicula umărului meu stâng

lumea este un zaţ într-o ceaşcă mai mare în care uneori tu apari

aidoma unei dâre albe care se întinde

scară invizibilă pe meterezele-i de porţelan

trasăm împreună o linie care desparte prezentul

între vara cu piept de fată mare

cu o vioară în spate ca o tolbă plină de săgeţi verzi

şi ziua aceasta ce-şi scoate floarea-soarelui la mezat

am putea să o răscumpărăm

apoi ţintuind-o în colbul lunii

să o frângem ca pe o franzelă cu patru armăsari

răstignind frumuseţea ce ar sătura gurile flamânde ale roţilor

te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelaţii

sunt un trup incomplet fără tine draga mea!

să ne ascundem sub fân într-o căruţă ce râvneşte asfaltul citadelei!

iar petalele de crizantemă ascunse în sân

de privirile funcţionarilor grăbiţi

la întâlnirea cu prima chenzină

vor şterge suav ultimul vinil

al patefonului din memoria mansardelor

( Laurentiu Belizan - O să te muşc de umeri până îţi va da soarele )