sâmbătă, 24 aprilie 2010

Marcarea teritoriului



Nici nu mai ştiu
sunt cuvânt sau aripă,
sunt poate curcubeul
din ochiul tău drept
până în ochiul meu stâng:
singura noastră proprietate comună.


( Preoteasa Marinela - Proprietate comuna )

Un om pe niste scari



In lumea plina de urmari
Eu sunt un om pe niste scari,
In sus ce e, in jos nimic,
In jos ce e, in sus nimic.

Vorbesc cu ceilalti care-au fost
Si-n sus si-n jos, si nu-i dezic,
Eu insumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.

Vecinul meu praseste ciori,
Vecina mea praseste farduri,
Eu sunt un om pe niste scari
Si-un caine bulucind prin garduri.

Daca de mai multe ori
Caci ce pot fi aceste garduri
Decat cazute foste scari
Decat cazute foste garduri.

Vecine, Domnule, Straine,

Nu inteleg ce-aveti cu mine,
Stiu scarile ne sunt comune
Dar trec atat de rar pe-aici,
Portarul insusi poate spune
Ca am ambitii foarte mici.

Din cand in cand mai vin pe-acasa
De ce va suparati cand vin
Agale talpa mea apasa
Pe dalele cu pas strain.

Vecinul meu praseste ciori
Vecina mea praseste farduri
Abia m-am ridicat din garduri
Si maraind in joase salturi
Eu sunt un om pe niste scari.

Si daca vreti sa fiu balada
Si fiindca eu nu am o stea
Accept, ravnesc, visez sa cada
Un porc nervos la moartea mea.

Si-acuma, va implor, zambiti
In lumea plina de urmari
In care fard si ciori prasiti
Intunecati si spalaciti
Lasati-ma sa fiu pe scari. 
 
 
( Adrian Paunescu - Un om pe niste scari )

Secretul meu



Intr-o odaie incuiata,
La capat de labirint,
Pastrez lumina mea eterna,
Ferita de oameni si timp.
Zdrobita de fapte si vorbe,
Acolo ma duc sa ma vindec,
Zambind... ma-ntorc impacata
Cu viata, cu lumea... cu mine.

( Matei Ranya Cristina - Secretul meu )

Verticalitate









Să nu promiteţi arborilor aripi niciodată, căci rădăcinile lor susţin pământul sub forma sa de bulb cosmic.Să promiteţi aripi doar nebunilor prin tăierea rădăcinilor lor cu lumea şi poeţilor prin reimplantarea rădăcinilor în stele.
Copacii cu rădăcinile rupte se cred pentru o clipă îngeri , apoi verticalitatea lor se frânge ca un ideal muşcat de moarte, şi se închid în chivot aşezat pe catafalcul apusului.
Să nu aşteptăm de la cer explicarea infinitului , căci înafară de albastru sau negru nu ne oferă decât iluzia veşniciei pe care el o posedă implicit.
De la izvor să nu cerem puritatea, căci el ascultă doar de curgerea sa, pe când curgerea omului în timp se aseamănă unui râu cu bulboane şi vâltori care duce cu el aluviuni şi lesturi numite negativităţi.
De la copil să nu cerem candoarea şi inocenţa, felul cum priveşte lumea şi lucrurile, binele cuibărit în zâmbet şi nici cum păşeşte în viaţă pe lângă păcat , ocolindu-l prin neştiinţă şi necunoaştere.
Să nu aşteptăm de la viaţă explicarea morţii, de la omul bun explicarea binelui dezinteresat , de la omul puternic care este sursa puterii şi de la artist să-şi explice creaţia, fiindcă sunt ipostaze imanente fiinţării.
Să căutăm în noi înşine pentru a găsi răspuns la aceste întrebări, căci explicarea omului se poate face din exterior către interior prin cugetare şi analiză asupra sinelui, sau din interior către exterior prin observarea fină şi pătrunzătoare asupra oamenilor cu care intri în contact, studiindu-le caracterul , comportamentul şi cusururile.
Verticalitatea unui om alcătuită din pozitivităţi îl apropie de transcendent , acolo unde descoperă o lume esoterică accesibilă sieşi, căci entităţile moralităţii în contact cu eonii divini îi absoarbe transformându-se în îngeri .
Orizontalitatea unui om cuprinzând tarele şi viciile face din viaţa sa o dreaptă lipită de tină pe care merge legat de timp înspre moarte , fără evoluţie sau involuţie, într-o mişcare ternă, constantă, păşind peste elanuri şi avânturi care înalţă , într-o rătăcire a spiritului în negura letargiei.


( Razvan Rachieriu - Verticalitate)