Sunt ca un abur descântat trecând din vis printre izvoare
o picătură din înalt şi trupul tău din nou mă doare.
Eu sunt doar omul fără azi ce nu aşteaptă să sfârşească
basmul frumos din care cazi, de sus, din lacrima cerească.
Şi-s palmele întinse-n van deasupra focurilor noaptea;
sunt omul clipei cât un an şi cu sărutul cât e moartea.
Mereu am alergat spre-acum şi-nspre-ntunericul de iartă.
Eram în vară-un gest de fum ce începuse-abia să ardă
şi tu erai culoarea mea ce o dorisem neştiută
de ochiul cerului, de stea şi de mireasma-n somn pierdută.
Eu sunt doar omul fără zestre de luna plină şi de cântec,
eu sunt sau nu... dar gându-mi este între tămâie şi... descântec.
( Lelia Mossora - Deasupra focurilor)
Fereşte-te să ai dreptate
Când eşti îndrăgostit.
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristeţea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!
( Nichita Stanescu - Acelasi gand )
pe aleea unde copacii se laudă cu jocul umbrelor
din politeţe ne apropiem doar să descoperim
încă o parte necunoscută
inutilă risipa vorbelor
o nu am fost niciodată aşa departe
cum vezi prin ploaia asta gravă
în care mi-am internat plecările
spre alte necunoscute
însă fă-ţi timp
pune capu’ pe piept
auzi cum se zbate inima
ca o pasăre decapitată
tremurând continuu
scuturându-se în nebunia ei
într-o lepădare de mituri
până spre utopicul apus
norii lasă eşarfe lungi
cât să dea un carnaval
peste iarna de hârtie
( Marius Nitu - Intersectie dincolo de aparente )
Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec…
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete…
Sunt eu...
cea care ucide apusul
cu umbre de vis...
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută...
Sunt adierea vântului prin părul tău...
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii...
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui!
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu!
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi...
Calea Lactee îşi pierde urma în mine...
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii...
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire...
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău!
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopţile plânse odată!
Modelează lutul meu
să poţi face din el
chipul adevărat al omului din mine!
Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Şi nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puţin alb
şi cerul prea puţin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simţim:
infinitul fiecăruia dintre noi...
( Lelia Mossora - Fluture de noapte )
