Sunt ca un abur descântat trecând din vis printre izvoare o picătură din înalt şi trupul tău din nou mă doare. Eu sunt doar omul fără azi ce nu aşteaptă să sfârşească basmul frumos din care cazi, de sus, din lacrima cerească. Şi-s palmele întinse-n van deasupra focurilor noaptea; sunt omul clipei cât un an şi cu sărutul cât e moartea. Mereu am alergat spre-acum şi-nspre-ntunericul de iartă. Eram în vară-un gest de fum ce începuse-abia să ardă şi tu erai culoarea mea ce o dorisem neştiută de ochiul cerului, de stea şi de mireasma-n somn pierdută. Eu sunt doar omul fără zestre de luna plină şi de cântec, eu sunt sau nu... dar gându-mi este între tămâie şi... descântec.
Fereşte-te să ai dreptate Când eşti îndrăgostit. Mai bine să ai umbră, mai bine să ai rază, mai bine să ai lacrimă, mai bine să ai orice altceva! Un om îndrăgostit când are dreptate E un om singur, Numai tristeţea are dreptate. Tu, mai bine să ai bolovani, mai bine să ai vulturi, mai bine să ai albul zăpezii!
pe aleea unde copacii se laudă cu jocul umbrelor din politeţe ne apropiem doar să descoperim încă o parte necunoscută inutilă risipa vorbelor o nu am fost niciodată aşa departe cum vezi prin ploaia asta gravă în care mi-am internat plecările spre alte necunoscute însă fă-ţi timp pune capu’ pe piept auzi cum se zbate inima ca o pasăre decapitată tremurând continuu scuturându-se în nebunia ei într-o lepădare de mituri până spre utopicul apus norii lasă eşarfe lungi cât să dea un carnaval peste iarna de hârtie ( Marius Nitu - Intersectie dincolo de aparente )
Sunt un fluture de noapte care îşi arde mereu aripile de cântec… Sunt femeia care aduce întrebări eterne în suflete… Sunt eu... cea care ucide apusul cu umbre de vis... Sunt mâna care mângâie si gândul care sărută... Sunt adierea vântului prin părul tău... Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii... Atinge-mi faţa să afli cum se aprind în mine felinarele sângelui! Atinge-mi căldura să poţi topi vorbele la flacăra trupului meu! Se cutremură amurgul în braţele mele când te mângâi... Calea Lactee îşi pierde urma în mine... Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii... Eu sunt cea care întinde mâna spre tine ca spre o oază de fericire... Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău! Dă-mi palmele să le adun intr-o lacrimă de ploaie care să spele toate nopţile plânse odată!
Modelează lutul meu să poţi face din el chipul adevărat al omului din mine!
Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor atât de dureros încât să nu-mi mai treacă nicicând! Şi nu te mai întreba ce se intamplă! Suntem doar noi doi, atât de puri că albul e prea puţin alb şi cerul prea puţin înalt ca să poată ajunge până la el ceea ce simţim:
