sâmbătă, 19 decembrie 2009

Pregatiri de Mos




În contratimp cu realitatea
re-trăieşti doar
acele dorinţe
devenite măşti
sub chip


oglindiri viitoare
pe care de cîte ori
le invoci
devin
cuvinte şi timp


sau
numai aşa
vei putea pătrunde
mai-în-adînc
de tine însuţi


numai aşa
te vei putea înălţa
deodată cu nuntirile
cele mai adînci


uneori
reflectînd ecouri


alteori
numai tăceri 

( Iscru Adrian - Acele dorinte... )

vineri, 18 decembrie 2009

In asteptare



Ne intristam la vorbe aruncate
Din cuget lacrimi se ascund pe drum
Si te-astept,  frumoaso, ca un frate
Neandurand izvorul plin cu fum.

Te joci cu fapta, ani-I lasi departe,
Si te prelingi ca apa in album,
Din care nimeni n-a avut o parte,
Ci doar sperante cu-n picior pe drum.

Vreau sa te strig, ecou cu vocea stinsa,
Privire mata flacara din raza,
Cu inima senina si invinsa,
In lacrimile florilor din vaza.

Indiferenta-calmul desteptarii,
La inceput himere si castele,
Urmind ca vara, faldurile zarii,
Sa reaprida cintecele mele.

Sa nu te supar, stele reaprind,
Si-n bolta nimeni nu cuprinde locul,
Din care cu un zambet ma desprind,
Incununind prin flacari mari sorocul.

( Gheorghe Puzdreac - Te-astept )

joi, 17 decembrie 2009

Ocheade


Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput…
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig -
Ce-aţi văzut?…

( Ana Blandiana  - Candva arborii aveau ochi )

Printre crengi..uitare


Vin’ linga mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiara adorata!
Vreau sa-mi înfasur mîna-nfiorata
În coama parului tau greu si gros;


În rochia ta cu falduri parfumate
Vreau capu-ndurerat sa mi-l scufund,
Si ca pe-un stins buchet sa sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.


Nu sa traiesc, sa dorm as vrea mereu!
În somn îti voi asterne fara teama
Pe trupul tau cu straluciri de-arama,
Un nesfîrsit sarut prelung si greu.


În patul tau, abis de desfatare,
Se stinge orice gînd chinuitor
Si gura ta e-un nesecat izvor
De sarutari si apriga uitare...


Robit acestui crud si drag destin,
Voi asculta poruncile-i perfide
Si muncenic blajin care-si deschide
El însusi ranile, de rîvna plin,


Voi suge-otrava binecuvîntata,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vîrfu-acestor sîni rotunzi si duri
În care n-a fost suflet niciodata.

( Charles Beaudelaire - Uitarea )


miercuri, 16 decembrie 2009

Frumusete


Frumuseţea mea, cu părul despletit īn adieri,
īţi simt zbaterea sānilor rotunzi
şi căldura genunchilor sub māngāieri,
lāngă liziera salcāmilor scunzi.

Frumuseţea mea, cu şoapte strivite īntre dinţi,
te īndoi uşor , ca o trestie de foc,
iar aceste coapse- satanice şi fierbinţi-
mă īnebunesc cu senzaţii, ce mă provoc.

Frumuseţea mea, cu ochii mari şi buze tandre
īmi stārneşti īn trup, imperii de fiori,
lăsānd, subtil, primejdia să mă scalde
īn vrăjita cadenţă de splendori.

 ( George Pena - Frumusetea mea )

Priviri adanci



De ce priviri adânci ne-ai dăruit
Ce prind în viitor ani grei să-nşire,
Iubirii, pământesc vis sorocit,
Nicicând să-i credem sfânta amăgire?
De ce ne-ai dat, Destin, un simţământ
Ce, inima mereu scrutând, o neagă
Şi prins în vălmăşagu-i orice gând
Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă ?

Dar câte mii de oameni îşi cunosc
În bezna trudei, propria fiinţă?
Plutesc încoa şi-ncolo fără rost,
Gonind fără nădejdi în suferinţă,
Şi-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neaşteptate
Noi doi doar, bieţii, într-atâtea mii,
Iubind, ni-s bucuriile furate,
Iubim şi voia nu ne-o-mpărtăşim ;
Sărmanul gând cum poate să cunoască ?
În noi vedem ce nu putem să fim,
Mereu prinşi de visarea nelumească,
Mereu privind spre tot mai proaspăt vis
Dar şovăim pe drumu-ntredeschis.

Ferice-i cel ce vis deşert nutreşte,
Ferice-i de socoate sorţii vani.
Căci clipa ce-o-ntrevezi adevereşte
Destinul: visele surpa-vor ani.
Deci spune-mi – soarta ce ne pregăteşte?
Ne leagă lanţul unui tainic rost?
Din vremi trecute parcă-n gând mijeşte
Că soră ori soţia mea ai fost.

De-a fir-a-păr îmi cunoşteai făptura
Şi freamătul simţirii prinsă-n zbor,
Clipind, îmi desluşeai căutătura
Cetită greu de ochiul muritor...
Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte
Şi-i cârmuiai nestăpânite vreri!
Blânzi îngeri, braţele porneau s-alinte –
Şi piepu-mi răvăşit prindea puteri;
Uşoare vrăji îl ferecau în şagă
Şi farmecele îl învăluiau.
O fericire fără seamăn dragă,
În desfătări ce mă îngenuncheau.
Cresc împletite inimi laolaltă :
Cum simţi că eşti mai bun, mai omenesc,
Când simţurile luminos tresaltă
Şi volburile sângelui pălesc.

Pluteşte pe trecut doar amintirea,
Prin semne turburi inimii şoptind;
Un adevăr adânc, străvechi cât firea
Vădit e astăzi, gândul năruind...
Însufleţirea noastră pare stinsă,
Amurg ne pare dalbul răsărit...
Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă
Să ne preschimbe, tot n-a izbutit!


( Johann Wolfgan Goethe - De ce priviri adanci ne-ai daruit )

marți, 15 decembrie 2009

Calator cu pasi de apa


Tu ti-ai dorit sa fie iarna,
eu mi-am dorit sa fie frig,
vazduhul peste noi sa-si cearna,
nisori in valuri cand te strig.

Din zori sa ninga pana-n seara,
prin dansul fulgilor s-alergi
spre-ndepartata primavara,
cu alb culorile sa-i stergi.

Eu mi-am dorit sa fiu cu tine
chiar daca-i viscol pe pamant,
aceasta iarna ne-apartine
si ne-am ascuns-o-ntr-un cuvant.


(  Ungureanu  Gheorghe - Tu ti-ai dorit sa fie iarna )

luni, 14 decembrie 2009

Zi dupa zi


Ziua de ieri s-a ţinut după mine crezând,
ca un câine flămând,
Că e legată cu ceva, cu vreo curea,
Cu vreo frânghie, de viaţa mea -
Şi la o răspântie cu statui
S-a întors,văzând că nu-i.

S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă
După ce vremea întreagă
M-a urmat pas cu pas, până azi
La amiazi.

Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă
S-o caute repede.Se înnoptează.Se lasă
ceaţă. 


(  Tudor Arghezi - O zi )

duminică, 13 decembrie 2009

Clipe furate




Surâsul dulce-al unei flori,
Ce tremură-n petale,
Mi-e sufletul de-atâtea ori,
Robit privirii tale.

E gândul de copil hoinar,
Când îmi zâmbeşti şăgalnic,
Şi-n ochii tăi lucind apar
Chemări de vis zburdalnic.

Un zbor de aripi necuprins,
De-mi dai o-mbrăţişare,
Dar şi avântul lor cel stins,
De simt că viaţă n-are.

Un dor purtat din floare-n ram,
Şi de la nori la stele,
Pe buze şoapta de-ţi destram,
Uitând-o gurii mele.

Orice e el în preajma ta,
Pustiu e fără vise,
Atunci când timpu-n zbor te ia
Privirii mele-aprinse.


( Remus Tudor - Clipe de iubire )

Framantari


Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub talpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fara sa simt
Inima mea, in pie pt ascunsa, vie...
N-am sa mai spun ce am gresit si cand...
Vreau soarele-amintirile sa-mi spele...
Un egoism ingrozitor de stramt
M-a coborat in ochii lumii mele.
Impleticit, m-am ridicat spre munti,
Intr-un iernatic asfintit de soare,
Pe cand ametitor bolboroseau
Sub gheturi somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit si ochii-mi lacrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Si s-auzea cum fasie prin crengi
Cenusa argintie de ninsoare.
Ca serpii din povesti, patrunsi in trup,
Un gand vrajmas in mine-a prins fiinta —
Da, pentru ce n-as spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastra constiinta.
.........................................................
Sa-ti multumesc... As vrea s-o fac candva,
Si am s-o fac cu patima-ntr-o seara,
Cand ea, ascunsa-n piept, va inceta
Sa ma apese grea si sa ma doara.
Se lasa o-seara limpede si buna,
Alunecand cu vantul prin copaci.
In departare, spre parau, rasuna,
Ca un ecou, talangile la vaci.
Vazduhu-i aspru, greu si argintat...
Pe-ntinderea zapezii ochii-mi lunec
Si-i totul alb si parca-s rusinat
Ca singur eu lumina o intunec.
De ce pana si-aici rasai din nou,
Numele tau sunandu-mi-l in minte,
Tu, fata cu ochi limpezi si prelungi,
Cu frunte-atat de alba si fierbinte?
De ce prin vanturi glasul ti-l aud
Duios, dar vesnic treaz, ca in blesteme?
Si cantecul pe care l-ai cantat
C-o floare scuturata prea devreme...
Am fost, stiu bine, uitator si rau
Cand ma priveai cu muta-nduiosare...
De-aceea azi, cand te-am pierdut, nu vrei

Sa te imbraci in straie de uitare?
Pe-atunci puteam eu, oare, sa prevad
Cu ochiul mintii atintit in vreme
Ca in curand am sa traiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme?
Tin minte, intr-o seara-ntamplator
Te-am revazut, voioasa si straina.
Am vrut in ochii-ti iar sa m-oglindesc,
Si-un chip strain ti se-oglindea-n retina.
Am mers o vreme-alaturi; eram palid.
Ne-am despartit. Sub falduri de omat
Paseam tacut si ravasit, cu fata
Intoarsa peste umar, indarat.
Ai inceput un cantec nou vietii,
Si n-ai gresit atunci. Dar in urechi
De ce-mi rasuna-atata de salbatic
Cantecu-acesta cu dureri stravechi?
Cum vreau sa-mi frang odata jalea asta
Si sa te uit pe tine si-acest cant!
Si chinul ca de-atunci, cu palme calde
Si-ntinse, mangai doar ninsori si vant!
Imbata-ma, padure-n valuri moi
De liniste, de iarna si de sara,
Alunga pentr u mine, pe carari,
Prin vant, cea mai frumoasa caprioara!
Aprinde pe cascade valvatai,
Fa-ti stelele mai tainic sa luceasca,
Opreste-n rapi al framantarii duh
Si pace da-mi, da-mi pace suf leteasca!


....................................................
Padure, sora mea, la tine vin,
La tine vin, sa-mi spovedesc pacatul.
C-am cheltuit atatea zile seci
Din viata ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit in vant,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumina,
Sunt vinovat c-o fata cu ochi mari
Si-a-nlacrimat privirea fara vina,
Sunt vinovat c-as fi putut si eu,
Tintind in timp a visului pupila,
Sa plamadesc, cum nu am plamadit,
Minuni modeste, simple, din argila.

Sunt vinovat ca daca mi-ai lua
Tot ce mi-ai dat cu palmele batrane,
De mi-ar ramane sporul ce l-am strans,
Cu prea putin in lume as ramane.
Asculta-ma, cand viforele bat,
Durerea pe stejar nu-l infioara,
Dar carii cand il rod incet, flamand,
Dureri neincetate il doboara.
Si spune-mi, ce-i mai dureros aici —
O lovitura repede, cumplita,
Ori remuscarea care te framanta
Inceata, nemilos, neadormit?
Padure, sora mea, am suferit
Cand glume reci imi inghetau pe buza,
Am suferit, si grele remuscari
Imi tiuiau nendurator sub spuza.
Dac-am vazut intinse bucurii
Ce prind s-aprinda pretutindeni stele,
Am suferit la radacina lor,
Ca nu era si urma mainii mele.
Si de-am vazut durerile lasand
In suflete si-n tr upuri negre urme,
Am suferit ca poate-ar fi putut
Si mana mea sa-ncerce sa le curme.
Padurile isi valuresc in jur
Albastrele lor unde calatoare,
Si-n aer ul iernatic, dens si pur
Prind soapte-aprinse imprejur sa zboare:

— Prietene, nu cauta scapari
Crezand ca ispasit-ai vina-n vina
Si nici nu-ti asfinti sub tanguiri
Prisosul ce ti-l darui, de lumina.
Cantarea care-ai fi putut s-o-nalti
Au inaltat-o altii — nu te doara —
Ci alta mai tarziu poti inalta,
Dar adevaru-i ca putea sa moara.
Prietene, te du acum — te-astept
Pe mai tarziu cu alte vesti, de bine;
Sa te-nvelesc in calduroase foi,
Ori sa raman straina pentru tine.
E-o dimineata — parca niciodata
Nu mi-a fost dat o alta sa privesc.
Padurile sclipesc a primavara
Si fumuri calde-n crengi se-ncolacesc.
Simt — nevazuta-n aer — o putere.
Vasleste des, cu aripe subtiri,
Ma umple cand cu-nfiorari voioase
Si cand cu dureroase rabufniri.
Trec in galop sub stresini de padure,
Sorb aerul si ca pe-o apa-l samt.
Si totu-mi pare-atat de larg in juru-mi,
Si iarasi totu-mi pare-atat de stramt!
Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
Ma-nconjura in roiuri de scantei
Salbatica padurii tinerete
Si-ntelepciunea batraneasca-a ei.
............................................................
Dar oare eu in ceasurile albe,
Prin lume petrecute, ce-am facut?
Nestapaniti, ei prinsi in hora zboara,
Ori, sara, cufundati in ganduri, tac...
Dar eu, mi-am castigat eu bucuria?
Nu mi-a fost traiul sarbad si sarac?
Si totusi multi din ei au ochiul mintii
Posomorat din timpurile vechi.
Si multi din ei nu inteleg cantarea
Ce insisi ei si-o canta in urechi.
Nu am facut eu prea putine lucruri
Pentru-acesti oameni buni, cu cuget drept,
Care mi-au dat cantarile padurii
Si sanatatea care-mi fierbe-n piept?
Am sa ma duc acolo unde fumul
Din hornuri negre serpuieste-n sus,
Unde sclipesc luminile si suna
Adormitoare cantece de fus,

Unde flacau-n palme mari mangaie
La fel de patimas si fericit
Unealta, cand e vorba sa munceasca,
Si fata, cand e vorba de iubit.
Ii zice Rapa Arsa. Pinii strambi
Deasupra ei se rasuceau spre slava,
Cadavrele de pin zaceau in vai;
Se deschidea priveliste bolnava,
Pietrisul stralucea murdar in soare,
O slatina de apa-l oglindea —
Se-ntuneca la fata calatorul
Trecand prin rapa cu lumina rea.
Aici din ploi se inchegau puhoaie,
Si catre sat se pravaleau urland,
De-aici spre sat treceau in ierni de groaza
Lupi suri, cu cozi tarsite pe pamant.
Aici cresteau flori albe si mai cresc
Dar lacramau sub roua stranse-n cete
Si-aveau un farmec mai duios, mai trist
Decat au cele mai mahnite fete.
Copil fiind, veneam ades aici,
Marturisesc, cu spaima si oroare,
Ma atragea bolnavul peisaj
Cu flori atat de trist stralucitoare.

Imi era mila. Mila-mi aducea
Mangaietoare lacrimi pe pupila,
Si suf letu-mi se bucura-n secret,
Fara sa stiu, de-aceasta calda mila.
De cel ce-am fost atunci azi ma desparte
Ceva ca un troian ori ca un nor.
Zambesc inveselit gandind acuma
La farsa ce-mi jucam nestiutor.
Nu mai pastrez simtirile de-atunci,
Imi par imaginare, de poveste...
Pastrez doar amintirea unul loc
Ingrozitor, ce astazi nu mai este.
Un viaduct cu gratie-si arunca
Deasupra rapei arcul alb, de smalt.
Din rapa, tineri se inalta pinii,
Si eu cu ei privirile-mi inalt.
Trec trenurile lungi, ca o ninsoare,
Scanteile-n vazduhul pur se cern...
Respiri aici o pura prospetime.
Decor stravechi, incins de-un arc modern.
Acei pe care i-am luat drept pilda
Au semanat pe rapa noi paduri,
Au indreptat in albii apa care
Tasnea cotropitor din crapaturi.
Dar n-ar fi fost deajuns atata numai,
N-ajunge doar vazduhul cu ozon,
Cand nu ar fi aceasta innoire,
Superbul arc ce trece, de beton.

Iar, suflete, nici tie nu-ti ajung
Purificari in aerul de tara;
Natura numai, oamenii ei, chiar,
N-ajung si nici cainta ta amara.
Sa te cuprinzi temeinic de ideea
Acestei vremi, ce prinde astazi fruct,
In tine sa iti zamislesti cu truda
Imaginea acestui viaduct.
Nu iti va fi mai greu decat acelor
Ce-aici, in munti, l-au construit sub ploi
Si-au insanatosit pe totdeauna
Privelistea bolnava de la noi.
Fii codru, daca poti, cu zeci de glasuri,
Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci,
Dar nu uita porunca vremii tale;
Fii codru-n acest secol — douazeci.



( Nicolae Labis - Framantarea intima )