Deja- vu

Una dintre marile diferenţe dintre oameni şi muritori este aceea că oamenii nu pot exista pentru renunţări, asemeni ca Sisif din mitul lui Camus care iniţial este înfuriat de gândul că eforturile sale sunt zadarnice însă, pe parcursul luptei sale cu muntele descoperă frumuseţea muntelui. Aşa şi oamenii, găsesc zădărnicia şi disperarea în lupta ce o poartă când totul le este împotrivă, dar cu timpul încep să descopere că lupta aceasta cu viaţa şi lumea îi împinge spre adevăr, spre frumuseţe şi desăvârşire. Ţocmai de aceea omul nu poate să renunţe, până şi suferinţele îl înalţă şi disperările îl luminează. Poate de aceea se spune că fericirea nu este atât de aptă să ne înveţe ce ne învaţă suferinţa.

( Ada Cartianu - Tristetile unui om fericit - fragment)

Dupa inaltarea zidurilor

Vezi,
şi eu am avut un vis.
Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,
să fac un salt.

Cel mai greu mi-era primul pas!
Mă şi durea puţin glezna piciorului drept
din pricina asta.

Frânghia gravitaţiei
mă trăgea imediat înapoi.

Vezi,
nici nu-mi închipuiam că am s-o tai.
Mă gândeam foarte mult
şi poate că păream câteodată chiar caraghios,
cum ţopăiam într-un picior.

Pe strada asta au lucrat oameni.
Am ştiut-o de la mare depărtare
după mirosul prietenos al asfaltului.

Tu treceai pe sub platani,
parcă dând la o parte cu mâna
fâşii strălucitoare pe care luna
le strecura printre frunze, până jos.

De aceea te-am ajuns din urmă,
împodobind tăcerea dintre noi
cu vorbe întâmplătoare,
curios să-ţi zăresc arcul surâsului.

( Nichita Stanescu - Dupa inaltarea zidurilor )

Odihna

Sunt singurã. E liniste în jur.
Ceasul respirã, apoi tace, cu timpul vrea sã se împace.
O carte nici bunã, nici rea se odihneste si ea.
Sufletul meu închinã un imn oboselii senine. 

( Margareta Sterian - Odihna )

Don't look back

Un nod la batistă nu putem să facem, mi-aş permite să spun, nu ar avea vreun sens nici să scriem cu pixul pe mână „Aminteşte-ţi să îţi aduci aminte” sau să implorăm agendele electronice să bipăie permanent. Ar deveni chiar supărătoare situaţia. Uitarea este – orice s-ar spune – un prădător feroce care atacă la drumul mare amintirile, devorându-le cu voluptate. Unele dintre ele, dintre amintiri, reuşesc să se ascundă din calea prădătorului, au un puternic instinct de conservare şi modalităţi diverse prin care duc arta camuflajului la un nivel superior. Alte amintiri mor repede, sfâşiate de vii de prădătorul cu colţi ascuţiţi şi foame permanentă. Agonia lor este curmată brusc, atunci când colţii prădătorului găsesc beregata. Trăiesc puţin şi trec neajutorate prin ceea ce am putea să numim savana memoriei noastre. Poate tocmai de aceea există amintiri care convieţuiesc. Se protejează unele pe altele, îşi oferă reciproc camuflajul necesar, fac front comun atunci când se ridică răgetul uitării în decor… Vă invit la un safari printre amintiri. Îmbrăcaţi o ţinută de campanie, luaţi-vă rezervele necesare, atârnaţi pe umăr arma sincerităţii prevăzută cu lunetă şi haideţi să vânăm împreună prădătorul numit Uitare. În felul acesta, poate vom reuşi să ne amintim că trebuie să ne aducem aminte cum se merge târâş, pe coate şi pe genunchi, printre amintiri care trebuie salvate. Dintr-un desiş, Uitarea pândeşte…

( Cristian Lisandru   - Safari )

Carapacea

În jurul nostru, departe sau în apropierea noastră, pulsează inima unor oameni plini, cu adevărat sufocaţi de trăirile interioare care se luptă într-o răzvrătire vulcanică să iasă afară, să fie trăite în arderi până ce s-ar sfârşi într-o al trăire. Un astfel de individ nu îşi poate limita extrovertirile, fiindu-i aproape imposibil să-şi arde focul în sine şi atât, deoarece, în clipa în care ajunge să facă acest lucru suferă. Iar în clipa în care suferă, nu mai poate sa trăiască în exterior, eliberând sentimentele în sine alcătuieşte o  carapace protectoare între el şi lume. Dar, totodată consimte la autodistrugere arzând în interior un foc pe care abia îl poate purta în afară. Plin de simţiri abundente care se revarsă din una în alta, emană spre lume o energie eliberatoare din care lumea se hrăneşte alimentându-şi golul dar secătuind omul, întemniţându-l pe o culme a disperării.
Simţind întregul într-o dorinţă aprinsă de contopire cu acesta spre trăiri adânci, în lipsa unei exaltări emoţionale şi deschideri sufleteşti pline de avânt, putem aluneca într-o anarhie a exprimării. Trăind furtunos sentimente care năvălesc dinamic asupra fiinţei noastre, dorinţa de a exprima întreaga stare emoţională transformând-o în fapte, deşi ne face conştienţi de abandonul sufletului din vis în realitate, accentuând plinătatea faţă de lume, ne înstrăinează. Lumea are nevoie de astfel de fiinţe, se hrăneşte cu esenţa lor pentru a-şi putea creea propriile iluzii despre sine, atribuindu-şi uneori visele si simţirile care nu-i aparţin, straduindu-se să se umple şi pe sine. Oamenii care trăiesc în visele altora, furând puţin câte puţin din esenţe, dorindu-şi să poată trăi frumuseţea pe care aceştia o emană cu atâta lumina, nu conştientizează că o fiinţa autentică se dăruieşte pe sine cu patimă însă, în timpul pe care si-l petrece arzând, dacă nu-i este reâncărcat acest vulcan emoţional, se stinge în sine însăşi pierzându-şi lumina. 

( Ada Cartianu - Tristetile unui om fericit - fragment )

Dincolo de crengi

In spatele pleoapelor tale inchise se află o altă lume… Atunci când dormi îmi las bărbia să se prăbuşească în palme şi te privesc încercând să caut acea poartă magică prin care aş putea să pătrund pe tărâmul oniric pentru totdeauna. Când buzele tale desenează un zâmbet pe chipul atât de drag mie îmi imaginez că visul te dezmiardă cu degetele mele tremurânde şi zâmbesc împreună cu tine, în dulce armonie. Câteodată tresari şi strângi pumnii mici, ca şi cum ai înfrunta pe un front nevăzut adversari fără chip sau nume, apoi percep destinderea gingaşă şi înţeleg că bătăliile din vis nu vor reuşi niciodată să te îngenuncheze. Mă apropii de tine de multe ori, păşind atent pentru a nu izgoni visele de dragoste, şi te învelesc… Îţi murmur neauzit decât de mine că te iubesc cu disperare, cu bucurie, cu încântare şi cu frică, transformând gândurile în acoperământ sub care îţi găseşti liniştea urmărită adeseori de coşmaruri. Atunci când dormi trăiesc o dureroasă singurătate temporară şi zgârii cu unghiile pereţii nevăzuţi care nu-mi permit să păşesc alături de tine pe poteca din vis. Şi totuşi, într-o bună zi, voi descoperi o cale de acces. Atunci te voi lua de mână, te voi săruta pe păr şi pe frunte şi vom trăi împreună chiar şi visele…

( Cristian Lisandru  - In cautarea drumului catre visele tale  )

Colt

Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară

( Tudor Arghezi - Melancolie )

Uite, au plecat cocorii!

Pe sesul peste care seara cade
Cenusa si pustiul se intind.
Tot mai luceste-n zare apa alba
De toamna fumurie, cand, fosnind
Din aripi ridicate, se coboara
Cocorii cerului. Intregul stol
Se strange sa-si ia masul pentru noapte
Si, umbre din trecut, pe campul gol
Nostalgicul lor cant si-opreste goana.
Dar calauza veche,-ntr-un picior
Vegheaza, somnul mortii sa nu-i prinda.
Spre stele tipa ea sfasietor,
Si cardul, speriat de glasul mare,
Cu freamat lung de zbor se pierde-n neguri.
Tacerea urca. Se deschide-n zare,
Mijind a zori de zi, o apa alba.

( Ion Pillat - Cocorii )

Monolog

În combinatii logice se scrie

Viaţa – te-ai aştepta să scrii frumos,

Cu inima, cu sufletul, cu aripi de hârtie –

Dar realitatea e pe dos –



Capcane, trape, viclenii perfide,

Şi târguri de orgolii şi de sfanţi –

De la ce punem azi şi mâine-n blide

Pân’la numărătoarea de talanţi –



Vieri, sau fauni, minţi ca nişte brice,

Sau grobieni, sau paria, suită,

Sunt ca un lan fără sfârşit, de spice,

În cari te cauţi - copilul care uită –



Târziu, de vrei un sens, un rost, în toate,

Te vei găsi, tu singur, doar nebun,

Şi numai lipsa, foamea, te va scoate

Din propriul gol, pe lumea de consum –





Ai vrea să stai, dar valul te împinge,

Şi marea de nevoi este în tine,

Ca pe-un teren de fotbal, eşti o minge

De toţi, lovită, mai presus, de sine –



Şi strângi din dinţi, şi-nveţi ipocrizia,

Şi strângi din dinţi, şi-nveţi să te strecori,

Şi uiţi de tot, îţi uiţi copilăria,

Şi eşti aşa bătrân, că nu mai mori –



Şi vezi atât, încât apuci cu ghiara

Tot ce mai poţi, cu hârbul, să apuci,

Luptând pentru urmaşii tăi, ca fiara,

În cruciada târgului de cruci…

( Jianu Liviu Florian - Monolog cu ingerul meu pazitor )

Punte

Eu către tine,
cu toate luminile aprinse,
ca într-o scufundare.
Tu către mine,
întunecată,
ca într-o iluminare.
Noi
către noi
abisuri.

( Gheorghe Horinceanu - Punte )