Vreau sa te vad, femeie,
Sau vino sa ma vezi,
Mi-e dor de iarba cruda
A ochilor tai verzi;
De-a tale negre gene
Ce tremura usor
Ca aburul de ploaie
Deasupra codrilor.
Vreau sa te vad, barbate,
Sau vino sa ma vezi,
E timpul coasei, iata,
In ochii mei cei verzi.
Coseste, hai ca iarba,
Cu roua si cu stea,
Mai deasa si mai verde
Sa creasca-n urma ta.
( Grigore Vieru - Vreau sa te vad )
miercuri, 13 ianuarie 2010
marți, 12 ianuarie 2010
Eclipsa
All that you touch
All that you see
All that you taste
All you feel.
All that you love
All that you hate
All you distrust
All you save.
All that you give
All that you deal
All that you buy,
beg, borrow or steal.
All you create
All you destroy
All that you do
All that you say.
All that you eat
And everyone you meet
All that you slight
And everyone you fight.
All that is now
All that is gone
All that's to come
and everything under the sun is in tune
but the sun is eclipsed by the moon.
"There is no dark side of the moon really. Matter of fact it's all dark."
( Pink Floyd - Eclipse )
All that you see
All that you taste
All you feel.
All that you love
All that you hate
All you distrust
All you save.
All that you give
All that you deal
All that you buy,
beg, borrow or steal.
All you create
All you destroy
All that you do
All that you say.
All that you eat
And everyone you meet
All that you slight
And everyone you fight.
All that is now
All that is gone
All that's to come
and everything under the sun is in tune
but the sun is eclipsed by the moon.
"There is no dark side of the moon really. Matter of fact it's all dark."
( Pink Floyd - Eclipse )
luni, 11 ianuarie 2010
Eruptie
Când îmi lipseşti...
Se-nvolbură norii
şi plâng flori de foc,
Se cască pustiuri în mine
Trec clipe eterne
şi cerul ia foc,
se scurge tot iadul prin vine.
Când îmi lipseşti...
Plâng îngerii-n ceruri
şi munţii erup,
Pământul se scutură bine.
Rup stele din boltă
apoi le sărut
şi-n ploi le trimit către tine.
Când îmi lipseşti...
Răpesc curcubeul şi luna o mut.
Simt frig şi căldură
deodată în trup.
Ard munţi de comete
eu însămi sunt rug
Ard dorul ce aprig revine.
Se-nvolbură norii
şi plâng flori de foc,
Se cască pustiuri în mine
Trec clipe eterne
şi cerul ia foc,
se scurge tot iadul prin vine.
Când îmi lipseşti...
Plâng îngerii-n ceruri
şi munţii erup,
Pământul se scutură bine.
Rup stele din boltă
apoi le sărut
şi-n ploi le trimit către tine.
Când îmi lipseşti...
Răpesc curcubeul şi luna o mut.
Simt frig şi căldură
deodată în trup.
Ard munţi de comete
eu însămi sunt rug
Ard dorul ce aprig revine.
duminică, 10 ianuarie 2010
Pasul absent
Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
vineri, 8 ianuarie 2010
Izolat in legenda
Eu nici nu ştiu cu cine mai vorbesc,
Atunci cînd scriu aicea poezie
Şi dacă tot dezastrul pămîntesc
Într-adevăr mi se cuvine mie.
Sînt nervii mei ca nişte cai de front
Loviţi din toate părţile de focuri,
Eu însumi sînt sătul de orizont
În scurta aţipire pe alocuri.
De-atîtea drumuri cîte am parcurs
Am tălpile tigheluite-n sînge
Şi-aş vrea să dorm o iarnă ca un urs
Şi ochii mei să nu mai poată plînge.
Printre scrisori fără destinatar
Şi mie însumi parcă milă-mi este
Că nu mai are nimenea habar
Şi toţi mă izolează în poveste.
Atunci cînd scriu aicea poezie
Şi dacă tot dezastrul pămîntesc
Într-adevăr mi se cuvine mie.
Sînt nervii mei ca nişte cai de front
Loviţi din toate părţile de focuri,
Eu însumi sînt sătul de orizont
În scurta aţipire pe alocuri.
De-atîtea drumuri cîte am parcurs
Am tălpile tigheluite-n sînge
Şi-aş vrea să dorm o iarnă ca un urs
Şi ochii mei să nu mai poată plînge.
Printre scrisori fără destinatar
Şi mie însumi parcă milă-mi este
Că nu mai are nimenea habar
Şi toţi mă izolează în poveste.
joi, 7 ianuarie 2010
Deja- vu
Una dintre marile diferenţe dintre oameni şi muritori este aceea că oamenii nu pot exista pentru renunţări, asemeni ca Sisif din mitul lui Camus care iniţial este înfuriat de gândul că eforturile sale sunt zadarnice însă, pe parcursul luptei sale cu muntele descoperă frumuseţea muntelui. Aşa şi oamenii, găsesc zădărnicia şi disperarea în lupta ce o poartă când totul le este împotrivă, dar cu timpul încep să descopere că lupta aceasta cu viaţa şi lumea îi împinge spre adevăr, spre frumuseţe şi desăvârşire. Ţocmai de aceea omul nu poate să renunţe, până şi suferinţele îl înalţă şi disperările îl luminează. Poate de aceea se spune că fericirea nu este atât de aptă să ne înveţe ce ne învaţă suferinţa.
miercuri, 6 ianuarie 2010
Dupa inaltarea zidurilor
Vezi,
şi eu am avut un vis.
Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,
să fac un salt.
Cel mai greu mi-era primul pas!
Mă şi durea puţin glezna piciorului drept
din pricina asta.
Frânghia gravitaţiei
mă trăgea imediat înapoi.
Vezi,
nici nu-mi închipuiam că am s-o tai.
Mă gândeam foarte mult
şi poate că păream câteodată chiar caraghios,
cum ţopăiam într-un picior.
Pe strada asta au lucrat oameni.
Am ştiut-o de la mare depărtare
după mirosul prietenos al asfaltului.
Tu treceai pe sub platani,
parcă dând la o parte cu mâna
fâşii strălucitoare pe care luna
le strecura printre frunze, până jos.
De aceea te-am ajuns din urmă,
împodobind tăcerea dintre noi
cu vorbe întâmplătoare,
curios să-ţi zăresc arcul surâsului.
şi eu am avut un vis.
Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,
să fac un salt.
Cel mai greu mi-era primul pas!
Mă şi durea puţin glezna piciorului drept
din pricina asta.
Frânghia gravitaţiei
mă trăgea imediat înapoi.
Vezi,
nici nu-mi închipuiam că am s-o tai.
Mă gândeam foarte mult
şi poate că păream câteodată chiar caraghios,
cum ţopăiam într-un picior.
Pe strada asta au lucrat oameni.
Am ştiut-o de la mare depărtare
după mirosul prietenos al asfaltului.
Tu treceai pe sub platani,
parcă dând la o parte cu mâna
fâşii strălucitoare pe care luna
le strecura printre frunze, până jos.
De aceea te-am ajuns din urmă,
împodobind tăcerea dintre noi
cu vorbe întâmplătoare,
curios să-ţi zăresc arcul surâsului.
( Nichita Stanescu - Dupa inaltarea zidurilor )
marți, 5 ianuarie 2010
Odihna
Sunt singurã. E liniste în jur.
Ceasul respirã, apoi tace, cu timpul vrea sã se împace.
O carte nici bunã, nici rea se odihneste si ea.
Sufletul meu închinã un imn oboselii senine.
Ceasul respirã, apoi tace, cu timpul vrea sã se împace.
O carte nici bunã, nici rea se odihneste si ea.
Sufletul meu închinã un imn oboselii senine.
Don't look back
Un nod la batistă nu putem să facem, mi-aş permite să spun, nu ar avea vreun sens nici să scriem cu pixul pe mână „Aminteşte-ţi să îţi aduci aminte” sau să implorăm agendele electronice să bipăie permanent. Ar deveni chiar supărătoare situaţia. Uitarea este – orice s-ar spune – un prădător feroce care atacă la drumul mare amintirile, devorându-le cu voluptate. Unele dintre ele, dintre amintiri, reuşesc să se ascundă din calea prădătorului, au un puternic instinct de conservare şi modalităţi diverse prin care duc arta camuflajului la un nivel superior. Alte amintiri mor repede, sfâşiate de vii de prădătorul cu colţi ascuţiţi şi foame permanentă. Agonia lor este curmată brusc, atunci când colţii prădătorului găsesc beregata. Trăiesc puţin şi trec neajutorate prin ceea ce am putea să numim savana memoriei noastre. Poate tocmai de aceea există amintiri care convieţuiesc. Se protejează unele pe altele, îşi oferă reciproc camuflajul necesar, fac front comun atunci când se ridică răgetul uitării în decor… Vă invit la un safari printre amintiri. Îmbrăcaţi o ţinută de campanie, luaţi-vă rezervele necesare, atârnaţi pe umăr arma sincerităţii prevăzută cu lunetă şi haideţi să vânăm împreună prădătorul numit Uitare. În felul acesta, poate vom reuşi să ne amintim că trebuie să ne aducem aminte cum se merge târâş, pe coate şi pe genunchi, printre amintiri care trebuie salvate. Dintr-un desiş, Uitarea pândeşte…
Carapacea
În jurul nostru, departe sau în apropierea noastră, pulsează inima unor oameni plini, cu adevărat sufocaţi de trăirile interioare care se luptă într-o răzvrătire vulcanică să iasă afară, să fie trăite în arderi până ce s-ar sfârşi într-o al trăire. Un astfel de individ nu îşi poate limita extrovertirile, fiindu-i aproape imposibil să-şi arde focul în sine şi atât, deoarece, în clipa în care ajunge să facă acest lucru suferă. Iar în clipa în care suferă, nu mai poate sa trăiască în exterior, eliberând sentimentele în sine alcătuieşte o carapace protectoare între el şi lume. Dar, totodată consimte la autodistrugere arzând în interior un foc pe care abia îl poate purta în afară. Plin de simţiri abundente care se revarsă din una în alta, emană spre lume o energie eliberatoare din care lumea se hrăneşte alimentându-şi golul dar secătuind omul, întemniţându-l pe o culme a disperării.
Simţind întregul într-o dorinţă aprinsă de contopire cu acesta spre trăiri adânci, în lipsa unei exaltări emoţionale şi deschideri sufleteşti pline de avânt, putem aluneca într-o anarhie a exprimării. Trăind furtunos sentimente care năvălesc dinamic asupra fiinţei noastre, dorinţa de a exprima întreaga stare emoţională transformând-o în fapte, deşi ne face conştienţi de abandonul sufletului din vis în realitate, accentuând plinătatea faţă de lume, ne înstrăinează. Lumea are nevoie de astfel de fiinţe, se hrăneşte cu esenţa lor pentru a-şi putea creea propriile iluzii despre sine, atribuindu-şi uneori visele si simţirile care nu-i aparţin, straduindu-se să se umple şi pe sine. Oamenii care trăiesc în visele altora, furând puţin câte puţin din esenţe, dorindu-şi să poată trăi frumuseţea pe care aceştia o emană cu atâta lumina, nu conştientizează că o fiinţa autentică se dăruieşte pe sine cu patimă însă, în timpul pe care si-l petrece arzând, dacă nu-i este reâncărcat acest vulcan emoţional, se stinge în sine însăşi pierzându-şi lumina.
Simţind întregul într-o dorinţă aprinsă de contopire cu acesta spre trăiri adânci, în lipsa unei exaltări emoţionale şi deschideri sufleteşti pline de avânt, putem aluneca într-o anarhie a exprimării. Trăind furtunos sentimente care năvălesc dinamic asupra fiinţei noastre, dorinţa de a exprima întreaga stare emoţională transformând-o în fapte, deşi ne face conştienţi de abandonul sufletului din vis în realitate, accentuând plinătatea faţă de lume, ne înstrăinează. Lumea are nevoie de astfel de fiinţe, se hrăneşte cu esenţa lor pentru a-şi putea creea propriile iluzii despre sine, atribuindu-şi uneori visele si simţirile care nu-i aparţin, straduindu-se să se umple şi pe sine. Oamenii care trăiesc în visele altora, furând puţin câte puţin din esenţe, dorindu-şi să poată trăi frumuseţea pe care aceştia o emană cu atâta lumina, nu conştientizează că o fiinţa autentică se dăruieşte pe sine cu patimă însă, în timpul pe care si-l petrece arzând, dacă nu-i este reâncărcat acest vulcan emoţional, se stinge în sine însăşi pierzându-şi lumina.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)