duminică, 28 februarie 2010

Anotimpuri grabite

 


În graba lor anotimpurile,
Lasă amprentele timpului peste mine,peste pământ,
Uneori am impresia,
C-am trăit cândva şi acum nu mai sunt...
Ca o epavă, departe, pe-un ţărm,
Uitată de mult de oricine...
Ca un suflet ce-aşteaptă rătăcind
Să reânceapă o viaţă ce vine...
Privesc resemnat, privesc fără vlagă
Schimbările din jur şi din gând,
Anotimpuri trec, trecătoare sunt toate
Câte din suflet alung, câte strâng,
În graba ei viaţa, lasă amprentele timpului
Peste tot ce e-n jur peste mine,
Suflet bătrân, cu priviri de copil
Spre speranţe deşarte de bine. 


( Sorina Petrescu - Anotimpueri grabite )

De-a prinselea




Am prins un gând despre tine
Care mi-a promis
Că dacă îi dau drumul să plece
Înapoi în lumea largă
A gândurilor
Îmi dă voie să depun
Trei săruturi
Acolo unde vreau eu.


Unul l-am păstrat de rezervă
Ca să știu să trăiesc altul
Când am nevoie de un vis
Cu tine


Pe unul l-am condamnat la
Buzele tale
Ca să mă amesteci mereu
Printre cuvinte


Iar pe ultimul ți-l așez încet
După ureche
Să mă auzi discret și tandru
Ori de câte ori
Vrei să mă auzi


Și iar m-am așezat la pândă
Cu simțurile treze
Pentru că a început să-mi placă
Jocul acesta.

( Adrian Furnica - De-a prinselea )

Aud zambetul tau


Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră
ca o frunză pe care o clatină briza de seară
şi deodată fereastra a început să râdă sonor
ca o trompetă care vesteşte oraşului prezenţa ta.

Dar unde eşti tu, în care trandafir din grădină?
Sub draperiile căror depărtări te-ai ascuns?
De ce ai descuiat cu o cheie falsă poarta de azur a mării
şi ca o pasăre ţi-ai luat zborul spre grădina de trandafiri
în care visele ard în pocalul celei mai suave petale.

Unde te afli acum pasăre care dezlănţuieşti furtuni,
care mi-ai incendiat patul şi visele şi năzuinţele? De ce ai
încetat să alergi printre arborii din carnea mea?

Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră.
Deschide-o şi intră odată cu dimineaţa
care a început să facă tumbe pe covorul din cameră.

Stau faţă în faţă cu mine însumi şi mă întreb:
Oare nu eşti tu dimineaţa? Oare
n-ai izvorât tu din stâncile acestea de lumină? 

( Constantin Nisipeanu - Aud zambetul tau )

sâmbătă, 27 februarie 2010

Izgonirea din rai




Era o seară dulce-aurie
și tu nici nu știai că ne iubeam;
țâșneau din mine păsări mari, albastre
și-n vise-mpărătești te ispiteam.

Era o noapte dulce-arămie,
toți îngerii din mine se rugau,
ca să nu vezi că albi păgâni și tandri
pe trupuri diavoli blânzi ne picurau.

Era o dimineață argintie
când Dumnezeu din rai  ne-a alungat
și-am plâns ca o femeie păcătoasă
pe inocentul umăr de bărbat.

Și-a fost o zi de flăcări și cenușă,
pământu-n noi prinsese rădăcini;
eram doi trandafiri cu aripi triste
și tălpile ne sângerau de spini.

Când m-am uitat spre cer se înnorase
și Dumnezeu, cu degete de vânt,
ne aprinsese dorul ca o torță
să nu ne-nghită bezna pe pământ.

Și iar a fost o seară; pământească…
Și eu eram paharul tău de vin
și mă sorbeai cu suflet ars de sete:
un strop de miere, unul de pelin.

Iubirea alerga cu noi în dinți
și-o înduram superbi ca niște sfinți.
  

( Luiza Predescu - Izgonirea din rai )

Cand iubesti..






  


Când iubeşti o romaniţă
Rătăcită -n câmp hai-hui,
Când vezi cerul plin de stele
Doar in ochii ei căprui,
Lume nu-i să mai incapă
Intr-un univers pitic,
Chiar şi timpul se preface
Si minutu-i tot mai mic.

Uiţi ca eşti raza de soare,
Iţi uiţi drumul dintre nori
Si- ţi inlocuieşti menirea
Cu iubirea unei flori.
Ai ales mărunta cale,
Aripile ce se frâng
Si nu ştii ca sus in ceruri
Constelaţiile plâng.

( Ana Andone - Cand iubesti o romanita )

vineri, 26 februarie 2010

Cremene

 

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci
După-amiază, când e-atât de bine,
Şi în sufrageriile adânci
Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?

M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui
Rochia moale şi, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion şi mentă glacială.

Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da cu sufletele noastre foc la casă!

Emil Brumaru

Podurile



Eram, tu un picior de pod

iar eu eram o sîrmă lungă de la un capăt al podului la celălalt,

pe sub balustradă

şi cînd soarele încinge asfaltul, mă întindeam pînă la pleoapa ta.

Lumea nu ne vedea pe niciunul, niciodată

chiar dacă toţi ştiau că existăm,

tu, adînc zdrobită sub pămînt jumătate

cu ochii acoperiţi de şuruburi şi brîul de ape.

Eram noi doi, nişte beton cu fier şi-o sîrmă care se juca cu rugina,

dar fără noi, podul cădea,

nu îl trecea nici nunta, nici sandaua, nici maşina.

În fiecare toamnă cînd ploua şi venea viitura

peste sîni te loveau buşteni şi scînduri prăbuşite din alte poduri,

poduri de casă,

iar sînii tăi îi întorceau şi apoi împingeau la vale.

Din cînd în cînd venea şi cîte o maşină, iar oamenii se ţineau de sîrmă şi de balustradă

aplecaţi de li se vedeau dinţii reflectîndu-se în apă.

Oamenii ştiau că noi existăm, dar oamenii nu erau poduri,

iar podurile fuseseră oameni sau se credeau oameni.


( Macovei Gheorghe-Gabriel - La piciorul podului )

joi, 25 februarie 2010

Exil



În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit
Ei nu vor să-nţeleagă zimbirile-i amare.
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Unde petrece-n gându-i?… În valea lui natală
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval
Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal ­

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică
În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare
Unde ale lui zile din raze le-a ţesut.
Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare
Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse
De lână ce torsese, ştia ­ l-a învăţat
Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Îşi zidesc monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător ­
A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă
Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezimată
Privea uimit în râul ce spumega amar
Şi asvârlea vo piatră în apa-nvolburată
Râdea, cânta degeaba ­ plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi
Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată
Cu flori glabene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
Împlu adormitoare tot aerul cel cald
Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase
Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare
Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.

Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec ­
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aş fi ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur, ca păsările-n rai
La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră
Cu ciocul ­ şi i-aş zice cu rugătorul grai

Să-mi deie un măr, în care închis să fie-o lume
Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat
Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume
Din sânge şi din lapte ­ ficior de împărat.

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă ­
O ploaie de flori albe se scutură pe ea
Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă
De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna…

Apoi şi-aduse aminte ­ era o zi frumoasă,
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă
Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este ­ şi chipul ei cel blând,
Surisul ei cel timid şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată
Şedea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce
El vedea zine albe cu părul de-aur roş.

Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci
Când raţele sălbatice încreţeau apa clară
Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.
…………………………………………………
Trecură ani. E noapte. În camera bogată
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.

Culcată jumătate copila cu tristeţă
Suride. Plete lunge şi blonde-cenuşii
Cad moale pe-albe perini. Iar buzele ei creţe
Surid……….trădând dinţi arginţii

Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură
Umedă ca surfaţa unui mărgăritar…
Pe braţe de zapadă, pe sini-i albi se fură
Câte o rază slabă din punctul cel avar.

Picioarele ei mice ating covorul moale
Chinuind papucei de-atlas cari stau jos…
L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale
E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos.

Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală
Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci,
În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială
Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

Şi mâna-i tremurândă boţeşte învoluntară
Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir
În jurul gurei sale e o trăsură-amară
Şi o zimbire crudă pe buzele-i subţiri.

Nu te iubesc? zici crudo ­ ce zici îţi pare-o şagă…
Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,
Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă,
Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă

Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc?
O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale
Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Aş trebui să turbur a firei lungă cale,

Şi-n clipa mea ­ ce secoli ai veciniciei sale
Abia putur-a face, aceea să fac eu.
Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
În cer ­ şi dânsul negru deşert să fie iar?

Ca sus pământ să fie întins fără lumină
Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină
Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.
Iar jos să cobor mândra a cerului grădină

Cu sori nălţaţi pe lugeri, cu lune-n crenge verzi
Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină
Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.
Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare

A căror stânci să cânte plecându-se pe val
Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare
Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare
Să treacă zimbitoare cu arfe de cristal.

Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte
Astfel de strălucită să fie faţa ta
Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte

Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,
Şi orce dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă
Aievea să se facă cu ochii chiar văzând
De ai dori de stele albastre tu o salbă

A dimineţii stele sub mâna ta cea albă
Să se înşire tainic şi ziua înviorând.
De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă…
Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori

Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe
Să suie stânci pe stânce… ş-un munte să înhaţe
Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori.
De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze

Oceane să devie lungi şi-nstelate văi
Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese
Dumbrave şi grădine cu poamele alese
Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi.

Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar
Aş stinge c-o gândire sistemele solare
Aş grămădi din ele o piramidă mare

Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar :
Figura ta de marmur ­. Şi-n noaptea cea pustie
În caos fără stele, în vecinicul nimic
M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie

Îu viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie
Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.
Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită
Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi

Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită
Cometul urmărească în calea lui greşită
Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi.
Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,

Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
Etern-anomalie în lumea liniştită
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
Acela să fiu eu!

Nu-i asta… zise dânsa ­ nu mă-nţelegi, iubite.
Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc
Mânuţele-i de ceară ­ Sunt taine neghicite
Ce nu le pot pricepe, deşi le simt ­ şi plâng!

Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină
Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult?
În inima-ţi e-o parte cu totului străină,
Este ceva în tine ­ ce-i mort demult, demult.

( Mihai Eminescu - Un roman )

Simplitate



Era atât de simplu
că îmi era ruşine…
nu-ţi puteam ierta
că nu apăreai
înzecită,
certată cu spaţiul,
încâlcită,
că nu rămâneai atârnând
undeva
între limbă şi gând
că lunecai încontinuu
doar între zero şi unu;
nu-ţi puteam ierta,
dintre toate,
această deşănţată
simplitate...

( Ion Onascu - Simplitate )

miercuri, 24 februarie 2010

Ratiune

 

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda
Cum zmulgi din par albite fire.
Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.


( Grigore Vieru - De ce-ai fi trista )

(