Saizeci de clipe de vesnicii..in verticalitate

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul  firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!


 ( Rudyard Kipling - Daca )

No sadness anymore

 

Tristetea ma cuprinde
In ramuri de trecut,
Si totul larg se-ntinde,
In pagini de statut.

Ramanem in arhive,
Cu mari prejudecati,
Ne-ntindem la colive,
La fel ca alte dati.

Ma prinde o raceala,
In vremuri de salut,
Si plange alba coala,
Sfarsitul e-nceput.

Prvim iar in nestire,
Ne luam dupa povesti,
Iar albul mat din fire,
Te face sa iubesti.

Ma-ncrunt in disperare,
Cu mine iar discut,
Ma ierti, si-i lucru mare,
In vremuri cu statut.

( Gheorghe Puzdreac - Tristete )

Incoronarea

 

Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul şi-nebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină,

Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea
De nouri, nu-i goneşte imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea...

Dar, cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze, un rol îmbelşugat,

Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie,
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

( Ion Barbu - Copacul ) 

Stangaci, desenandu-te cu luna

 

 

iubeam

iubeam si lumina crestea
dospind ca o paine,
ce ar fi saturat
un om
venit de pe drum

iubeam si lumina ma cuiprindea si ma infasura
pana ce
nu am mai vazut niomic

iubeam si ma tineam de ziduri,
oarba de atita iubire
neajutorata si ninsa de razele albe

ma impiedicam
tremurind
si tinandu-ma de ziduri
caci nimic nu mai puteam vedea
orbita
de atita iubire...
*
stateam pe o piatra
singura
ratacita

si lacrimi mari imi curgeau in poala..
lacrimi aurite
lacrimi de stele

( Camelia Radu - Sa plangi cu stele )

Sub fluturi de lumina

 

  

Prin sita gândului strecor acum cuvinte,

În cupa vieţii seve neostoite.

Iar nopţile le-mping cu raze în surghiun

Sub genele deschise, noian de vise-adun.

Adânc sunt semănate în inimă să crească

Şi uneori cu lacrimi le ud să înflorească.

Şi astfel mă desfăt cu fluturi de lumină

Ca o Semiramidă în propria-i grădină.

Palatele din vise şi florile din gând

Seminţe moştenite-s, din lanuri de cuvânt

( Raveca Vlasin - Sita gandului )

Stalactita

 

Tăcerea mi-este duhul -
şi-ncremenit cum stau şi paşnic
ca un ascet de piatră,
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
în care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin – picuri de lumină
şi stropi de pace – cad necontenit
din cer
şi împietresc – în mine.

( Lucian Blaga - Stalactita )

..de sters

Adio iubire,
mă scutur de floare,
mă scutur de cāntec,
mă scutur de soare,
tristeţea vei fi
īn lanul de stele
şi crāngul de doruri,
din visele mele.

Adio iubire,
mi-e zborul sihastru,
mi-e visul īnvins
sub cerul albastru.
Mă māngāie vāntul,
m-alintă genunea,
că-n tine s-a stins,
fără voie minunea.

Şi poate-ntr-o zi,
īn altă culoare,
īmi vei ieşi
suavă īn cale,
sfioasă şi tandră,
cu gene de ploaie,
vei curge īn suflet,
minuni, īn şiroaie...

( Tania Stefan  - Adio, iubire )

Anotimpuri grabite

 

În graba lor anotimpurile,
Lasă amprentele timpului peste mine,peste pământ,
Uneori am impresia,
C-am trăit cândva şi acum nu mai sunt...
Ca o epavă, departe, pe-un ţărm,
Uitată de mult de oricine...
Ca un suflet ce-aşteaptă rătăcind
Să reânceapă o viaţă ce vine...
Privesc resemnat, privesc fără vlagă
Schimbările din jur şi din gând,
Anotimpuri trec, trecătoare sunt toate
Câte din suflet alung, câte strâng,
În graba ei viaţa, lasă amprentele timpului
Peste tot ce e-n jur peste mine,
Suflet bătrân, cu priviri de copil
Spre speranţe deşarte de bine. 

( Sorina Petrescu - Anotimpueri grabite )

De-a prinselea

Am prins un gând despre tine
Care mi-a promis
Că dacă îi dau drumul să plece
Înapoi în lumea largă
A gândurilor
Îmi dă voie să depun
Trei săruturi
Acolo unde vreau eu.


Unul l-am păstrat de rezervă
Ca să știu să trăiesc altul
Când am nevoie de un vis
Cu tine


Pe unul l-am condamnat la
Buzele tale
Ca să mă amesteci mereu
Printre cuvinte


Iar pe ultimul ți-l așez încet
După ureche
Să mă auzi discret și tandru
Ori de câte ori
Vrei să mă auzi


Și iar m-am așezat la pândă
Cu simțurile treze
Pentru că a început să-mi placă
Jocul acesta.

( Adrian Furnica - De-a prinselea )

Aud zambetul tau

Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră
ca o frunză pe care o clatină briza de seară
şi deodată fereastra a început să râdă sonor
ca o trompetă care vesteşte oraşului prezenţa ta.

Dar unde eşti tu, în care trandafir din grădină?
Sub draperiile căror depărtări te-ai ascuns?
De ce ai descuiat cu o cheie falsă poarta de azur a mării
şi ca o pasăre ţi-ai luat zborul spre grădina de trandafiri
în care visele ard în pocalul celei mai suave petale.

Unde te afli acum pasăre care dezlănţuieşti furtuni,
care mi-ai incendiat patul şi visele şi năzuinţele? De ce ai
încetat să alergi printre arborii din carnea mea?

Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră.
Deschide-o şi intră odată cu dimineaţa
care a început să facă tumbe pe covorul din cameră.

Stau faţă în faţă cu mine însumi şi mă întreb:
Oare nu eşti tu dimineaţa? Oare
n-ai izvorât tu din stâncile acestea de lumină? 

( Constantin Nisipeanu - Aud zambetul tau )