Dedublare

 

Noaptea cineva umbla cu hainele mele
Si mi le poarta.
Dimineata observ pe pantofi noroi proaspat,
Cine-o fi semanand la umblet cu mine?

De la o vreme a inceput
Sa-mi imbrace si gandurile,
Cand ma trezesc nu le mai gasesc niciodata
Unde le-am pus.

Sunt uzate,obosite,cu cearcane
In jurul ochilor.
Se cunoaste ca cineva a gandit cu ele
Toata noaptea.

Cine s-o fi potrivind la suflet

Cu mine?! 

( Marin Sorescu - Dedublare )

Ultima scrisoare

 

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel. 

Nici un cuvînt nu-mi spune, că-i o formă.
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin. 

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult, în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată.
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles. 

A fost, desigur, numai o greşeală.
Putea să fie mult - nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost. 

Şi totuşi..., câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli. 

Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput. 

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă.
Şi-ngenunchiate rânduri, submisiv. 

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zîmbet liniştit
Spre sărutare, adorata dreaptă,
'Nainte de-a se şterge-n infinit. 

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră,
De ne-nţeles..., de nedescris. 

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti,
Din întîmplare, rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti. 

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: "Eşti ca oricare",
Dar nu vreau în noroaie să mă bag. 

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat, de pofte, tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea. 

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Iar lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt. 

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer.
O stea de seară blândă, şi senină. 

Iar cînd viaţa va fi rea cu tine,
Când or să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine.
Vom fi acolo, singuri, amândoi. 

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintâi. 

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine, din mormânt. 

Şi de va fi să nu se poată trece,
Pe veci, pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare. 

( Mihai Beniuc- Ultima scrisoare )

Mare filosofie

 

Crezi că iarna asta o să doară rău?

Nu… Iernile nu dor niciodată, aşa cum nu doare nici noaptea, nici ceaţa…
Ele însele sunt dureri pe care noi doar ni le închipuim

Ce vorbeşti, domn'le? Mare filozof mai eşti!
Atunci, ia spune-mi, de ce ne vine iarna aşa…
un dor de ducă peste pustiurile îngheţate,
visând să ni să piardă urmele?
De ce ne piere glasul, când atâtea dorinţe colcăie în noi?

Pui cam multe întrebări. Nu uita că şi noi suntem nişte fulgi de zăpadă
care, deşi-s minunaţi când plutesc în aer, se topesc când ating pământul…

Ia mai lasă metaforele astea învechite!
Noi nu suntem fulgi de zăpadă, ci… o închipuire a lor!

Te-ai apucat să filozofezi şi tu acum! Mai bine, stinge luna aia
că-mi dă viaţa în ochi şi nu mai pot să cânt!

Ai dreptate, d-aia greşim noi mereu:
cântăm pe lumină şi filozofăm pe întuneric…

( George Mira - Dialog )

Saizeci de clipe de vesnicii..in verticalitate

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul  firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!


 ( Rudyard Kipling - Daca )

No sadness anymore

 

Tristetea ma cuprinde
In ramuri de trecut,
Si totul larg se-ntinde,
In pagini de statut.

Ramanem in arhive,
Cu mari prejudecati,
Ne-ntindem la colive,
La fel ca alte dati.

Ma prinde o raceala,
In vremuri de salut,
Si plange alba coala,
Sfarsitul e-nceput.

Prvim iar in nestire,
Ne luam dupa povesti,
Iar albul mat din fire,
Te face sa iubesti.

Ma-ncrunt in disperare,
Cu mine iar discut,
Ma ierti, si-i lucru mare,
In vremuri cu statut.

( Gheorghe Puzdreac - Tristete )

Incoronarea

 

Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul şi-nebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină,

Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea
De nouri, nu-i goneşte imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea...

Dar, cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze, un rol îmbelşugat,

Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie,
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

( Ion Barbu - Copacul ) 

Stangaci, desenandu-te cu luna

 

 

iubeam

iubeam si lumina crestea
dospind ca o paine,
ce ar fi saturat
un om
venit de pe drum

iubeam si lumina ma cuiprindea si ma infasura
pana ce
nu am mai vazut niomic

iubeam si ma tineam de ziduri,
oarba de atita iubire
neajutorata si ninsa de razele albe

ma impiedicam
tremurind
si tinandu-ma de ziduri
caci nimic nu mai puteam vedea
orbita
de atita iubire...
*
stateam pe o piatra
singura
ratacita

si lacrimi mari imi curgeau in poala..
lacrimi aurite
lacrimi de stele

( Camelia Radu - Sa plangi cu stele )

Sub fluturi de lumina

 

  

Prin sita gândului strecor acum cuvinte,

În cupa vieţii seve neostoite.

Iar nopţile le-mping cu raze în surghiun

Sub genele deschise, noian de vise-adun.

Adânc sunt semănate în inimă să crească

Şi uneori cu lacrimi le ud să înflorească.

Şi astfel mă desfăt cu fluturi de lumină

Ca o Semiramidă în propria-i grădină.

Palatele din vise şi florile din gând

Seminţe moştenite-s, din lanuri de cuvânt

( Raveca Vlasin - Sita gandului )

Stalactita

 

Tăcerea mi-este duhul -
şi-ncremenit cum stau şi paşnic
ca un ascet de piatră,
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
în care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin – picuri de lumină
şi stropi de pace – cad necontenit
din cer
şi împietresc – în mine.

( Lucian Blaga - Stalactita )

..de sters

Adio iubire,
mă scutur de floare,
mă scutur de cāntec,
mă scutur de soare,
tristeţea vei fi
īn lanul de stele
şi crāngul de doruri,
din visele mele.

Adio iubire,
mi-e zborul sihastru,
mi-e visul īnvins
sub cerul albastru.
Mă māngāie vāntul,
m-alintă genunea,
că-n tine s-a stins,
fără voie minunea.

Şi poate-ntr-o zi,
īn altă culoare,
īmi vei ieşi
suavă īn cale,
sfioasă şi tandră,
cu gene de ploaie,
vei curge īn suflet,
minuni, īn şiroaie...

( Tania Stefan  - Adio, iubire )