Elegie

Ce păcat că norii s-au risipit
Şi furtuna nu mai joacă prin ape!
Această linişte m-a obosit...
Aşa de mult aş vrea să fii aproape!

Cum voi străbate timpul nesfârşit,
Mileniile ce se-ntind în faţă?
Pendula care ticăie necontenit,
Tristeţea - sacadat, etern - mă-nvaţă...

(Goea Maria Daniela  - Elegie )

Doar o ciorna

Te-ai gandit vreodata, pe cate ciorne ai exersat iubirea vietii tale?

Capricios

Cine din mine ţi se închină
E vinovat în faţa mea,
Cine din mine nu ţi se-nchină
E alungat din faţa mea.

Cum să mă-mbun şi cum să m-astâmpur,
Ca în fragede foi învelită-n eresuri?
Cu gânduri şi frunze, cu şoapte şi sâmburi,
Ironice înger, zadarnic mă-mpresuri.

Zadarnic în ornice mi se termină
Timpul ca apa dintr-o ulcea.
Cine din mine ţi se închină
E vinovat în faţa mea.

Cu scârbă-l alung şi cu mare mirare
Pe cine din mine nu ţi se prosternă,
Sub bezna cea limpede şi cântătoare
A ochiului stins de pleoapa eternă.

Cine din mine ţi se închină
E vinovat în faţa mea,
Cine din mine nu ţi se-nchină
E alungat din faţa mea.

Să cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean
Fără ieşire şi fără plângere,
Unde visându-te o dată pe an
Mult să mă mir de viaţa mea, îngere.

( Ana Blandiana - Cine din mine )

Mim

Prea repede se schimbă ceea ce numim
stări de spirit
e ca şi cum acelaşi mim
într-o cazarmă ar adormi mereu
în şirul nesfârşit de paturi suprapuse din lăuntrul meu.


Mim obosit, cu gura pe o piatră rece,
vaporizându-se din patul cel de jos, -
ca-n patul cel deasupra să se-nchege
mai trist şi mai frumos


Mim fără limita precisă
nedespărţind un adevăr de o minciună,
lăsându-le să doarmă gâtuite
şi pe aceeaşi pernă, împreună.


Alunecând spre rece, din căldură,
şi iarăşi către fierbinţeală
pe patul cel de sus, numărul zece
din aurora boreală.


Blestem, oricând să poţi să-ncepi de la-nceput,
viaţa ta de nenăscut. 

 

 

 

( Nichita Stanescu - Mim )

Ravasit

noi am fost amanţii ne/buni ai secolului 21.dorinţa ta era pentru mine o lege morală şi nu, nu am încălcat niciodată înţelegerea asta din sms-ul în care mi-ai scris „dacă te îndrăgosteşti de mine te omor” ..poate de aceea scriam poeme atât de sumbre, cu morminte, coşciuge, cadavre, pentru că eram insuportabil de vie. dorinţa era pe atunci, ca o hrană şi te devoram zilnic, iubitule, în extraporţii cu multă sare şi mult mult piper.

mă ustura limba, dar nu nu puteam să îţi spun ce delicios îmi păreai, mai ales când simţeam, ah, cum te înfurii şi-mi reproşezi pe un ton literat că te dezbrac în poeme şi ţi-o trag always on top. erai un amant adorabil,e drept şi nu te-aş fi abandonat niciodată, dacă tu nu m-ai fi tras în piept ca pe un joint, spunându-mi că eşti praf şi pulbere.

monşer, iubirea dă întotdeauna cu rest & fracţiunea de zecimală o-mpărţim periodic la doi.

( Mirela Lungu - Amantii ne/buni ai secolului 21 )

Gandul meu

Cu gandul meu zburand spre tine
Am alungat din asteptare,
Trecutul care nu mai vine,
Si am pierdut ce nu mai are.

Te chem in noptile vegherii,
Faptura ta e langa mine
Priveam la Pestera Muierii
Un vis frumos printre ruine.

Prvirea-ti joasa spre Coloana,
Ce un Brancusi cu buna stare,
Aduce fumul de havana
In stravezii miresme rare.

Ce am facut si ce voi face,
In ochii marginiti de perle,
Am fost cuprins de carapace
Si-s tintuit tril de mierle.

Usor in pragul diminetii,
Te port in sufletu-mi deplin,
In valul singurat al cetii
Ma ratacesc cu gand sublim.

Tratezi subiectul dinspre lume,
Si tot in lume te asterni,
Prin vanturi searbede in glume,
Tresar in puful unei perni.

Va trebui sa prind rabdarea
Si s-o intorc in adevar,
Esti ca si muntele ori marea
In umbra scrinului de par.

( Gheorghe Puzdreac - Gandul meu )

Imi pari cunoscut, straine..

îmi pari cunoscut, străine
parcă ţi-ai mai rătăcit în mine odată turmele
ce vremuri, străine, ploua
ne căutam cuiburi
ghimpii ni se înfigeau în cuvinte
purtam pelerine de vânt, degeaba
mâna ta îmi trecea prin inimă
tu spuneai, uite aici am să adun câteva nuiele
să dorm pentru un timp
speriată ridicam din umeri
un virus obositor, cotrobăiai prin vene
am făcut febră, îţi aminteşti, străine
aveai palmele pline de nisip
întrebările picurau pe trup
atunci am murit prima oară
şi ce-am mai alergat pe miriştea udă
tălpile nu le simţeam
râdeam şi înnoptam pe rând unul în celălalt

( Carmen Manuela  Macelaru - Iti amintesti, straine...)

Mai crezi in povesti?

A fost o fată de-mpărat
Frumoasă ca o zână...
A fost o fată de-mpărat
Cu ochi vicleni, cu păr buclat,
Cu inima păgână.
Sta visătoare-odată-n prag
Şi-un paj trecea pe scară,
Sta visătoare-odată-n prag,
Şi-n treacăt îi şopti: “Mi-eşti drag,
Mi-eşti drag din cale-afară!"
A doua zi îi iese-n drum:
“Mi-eşti drag cât nu pot spune!"
A doua zi îi iese-n drum,
Şi fuge, izbucnind acum
În hohote nebune...
Iubite, să-ţi mai spun ai vrea,
Cum s-a-ncheiat povestea?
Iubite, să-ţi mai spun ai vrea?...
Dar dac-ar fi povestea mea
În rândurile-acestea? 

( Stefan Octavian Iosif - Basm neispravit )

Pierduti in detalii

obrazul tău de kalimeră şi ochii tăi, castane-n lac,
atrag privirea de ventuze a unui chipeş fofilac,
în timp ce treci, ca pana ciorii, scriind cu paşii tăi uşori
cercuri de zâmbete-amoroase şi cantilene de fiori.
îţi dau o mână şi mi-o strângi cu degetele tale moi,
păşim pe-asfaltul plin de flegme şi grămăjoare de gunoi.
la semafor, culoarea verde a apărut demult, dar tu
aştepţi s-apară cea albastră din clipa care te pierdu
în ochii mei, avizi de tine şi de culori neinventate,
prea limpede pulsează-n ei fiori din vremuri minunate.
păşim alături şi castanii rămân cu ochii după tine,
până te-aşezi pe-o bancă verde, cu urme clare de botine;
priveşti perechi după perechi cum trec pe-alee-n pas domol,
croiala hainelor găsite prin galantarul vreunui mol.

cerneala verbelor se-aşterne, acum, pe pagini din trecut
şi ştiu că n-oi mai fi cu tine, că-n vocea mea se tot ascut
cuţitele-ndoielii triste, sfârşeala unui ceas pustiu.
de-acum, pierdută e scânteia şi nu voi vrea să te mai ştiu.

( George Pasa- Romanta unor pasi pierduti )

Cutremur

Deodată, prin cutremur, se reaşază toate,
Valorile umane le redescoperim,
Simţind că-n fiinţa noastră sporeşte-un ţintirim
şi inima mai tare şi mai spăimoasă bate.

Aşa-i că-i dusă dracu’ oricare vanitate?
Aşa-i că rangul însuşi e-un amănunt infim?
Deodată, prin cutremur, trăim, cum şi murim
şi ochii în orbite se-nvârt pe deşălate.

Averile enorme, puterea fără saţiu,
Orgoliile înseşi, cu tot veninul lor,
Se prăbuşesc în sine şi conturile mor,
Noi înşine pornind-o nesprijiniţi prin spaţiu.

Cutremurul în două deodată ne desparte,
Nici pregătiţi de viaţă, nici pregătiţi de moarte.

( Adrian Paunescu - Cutremur )