Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuti si mereu contopiti in multime,
Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi,
Cutezatori si vesnic nelinistiti ca plopii,
Cu pieptul larg intampinand furtunile,
Sau melancolici visand la pierdutele umbre,
Dormitand intre vaga parere de rau
Pentru cele ce n-au fost sa fie
Si calmele sperante viitoare.
Lor le-am fost flaut deznadajduit,
Tulnic de seara lina si fluiera nebuna ;
Razand si plangand, asteptand primavara,
Ghicind ziua dupa formele norilor,
Intorcandu-ma in amurg pe stradute obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cantand
Imnuri domoale de slava.
Am trait intotdeauna printre oameni umili,
Cei care-nalta orase si schimba temeliile lumii –
Dupa ei vesnic umbla vantul si ploaia
Sarutandu-le urmele. Cu funtea inclinata,
In fata lor marturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-as vrea sa-i simt trecand
Prin visul meu ca printr-un camp deschis
Cu neinsalatoare orizonturi,
Sa treaca mereu chiar daca nu-si vor da seama
Ca merg printr-un tinut ce le apartine.
Numele meu sa treaca intreg asupra lor,
Sa raman ca fantana pierduta in ses,
Pe care nu stii niciodata cine-a zidit-o,
Singura intre cativa ulmi ori salcami,
La rascrucile vremii.
Temei de plans sa nu-i fiu nimaniu,
Ci pururi sa fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cantaret ratacitor.
Inainte de vreme carunt ca o salcie,
Stau in amiaza zilei uimit de-atata soare,
Si ma intorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fara nume,
Si singur ma confund cu fiecare.
( A.E. Baconski - Imn catre necunoscuti )
