Anii de la mine la tine

Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,

şi ne-ntindem mai iute bucatele:
noaptea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.

( Paul Celan - Anii de la mine la tine )

Rosu tarziu

Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.


I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.


Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.


Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet. 

( Magda Isanos - Macii )

Verde

A fost odată un fir de iarbă necăjit, necăjit...
- Cine te-a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându-i încet trupul firav.
- Eu m-am supărat, răspunse el, sucindu-se şi răsucindu-se pe loc.
M-am supărat pentru că nu sunt roşu.

Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său îşi văzu pentru prima oară culoarea.
- Şi de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roşu? îl întrebă ea atunci, dornică să afle.
- Pentru că am auzit că roşul e culoarea iubirii, şi e cea mai vie.
Şi dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci aşa de neobservat ca mine.

Atunci mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.
Fericit că dorinţa i-a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n-a stat prea mult pe gânduri, firul se aplecă deasupra apei:
- Eşti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări şi ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji şi mai tare. Roşul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe cine îl supăra. Şi dori să fie galben.

Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la uşa Domnului Şofran, pe care îl găsi în toane bune, aplecat peste o eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
- Ce te-ai ofilit aşa? îi spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
- Oaaa..., veni şi broasca, privind printre degetele răsfirate cu care îşi acoperi ochii bulbucaţi… La soare mă pot uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă şi de galben, gândindu-se că albastrul e culoarea lui preferată.

Mama ca mama, plină de răbdare şi de înţelegere, se urcă pe treptele unui rug în vârful căruia se bronza ultima mură.
Şi aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să-l mânjească puţin. Numai puţin, cât să devină tot albastru.
- Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii adânci ai apei.
- Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul văzduhului.
- Oaaa…, sări şi broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să-i treacă unui fir de iarbă prin cap!

Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S-ar fi tăvălit prin cenuşă, ba nu, prin cărbune, numai ca să se asorteze cu tristeţea ce-l făcea să-şi simtă sufletul negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie, de dragoste şi de viaţă:

- Ştiu: o să fiu Verde!

( Elia David - O sa fiu verde ! )
 

Visare

 Stai langa mine si priveste-ma

 Dormi langa mine si viseaza-ma.

N-are rost sa-ti amintesti ce-a fost
Fiindca tot ce-a fost a trecut.

Canta cu mine si asculta-ma
Plangi pentru mine si salveaza-ma.

Nu e greu sa crezi ca tu esti eu
Si dorinta mea e a ta.

Stinge lumina si aprinde-ma,
Rupe din tine, intregeste-ma,
Iarta-mi visarea si trezeste-ma.

( Vita de vie - Visare )

O, inima !

O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea.

Uimit eu mintea mi-o ascut
si-n înţelesuri mari
zvâcnirea i-o destram.


O, inima:
nebună, când se zbate-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul,
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile îl ridicau peste Olimp
şi-şi ascundeau în poală stelele
ca un zgârcit comoara sa de aur.


O, inima: când para şi-o înabuşeşte
c-un giulgiu de linişte,
atunci îmi cantă,
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrimă curată ca lumina
din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător,
care-a simţit îmbrăţişarea veşniciei
şi straniul fior
al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, marea.


O, inima: amurguri, când se lăsă grele peste ea
aud, cum tainic îmi şopteşte,
că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota
s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Iisus,
când ghimpii îl muşcau ca nişte ochi de farisei.


O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneată
că peste veacuri lungi şi goale şi pustii,
când Dumnezeu se va-ndemna,
să fac-o altă lume
şi-o omenire
din neamuri mari de zei.
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei
pe noul Adam.

( Lucian Blaga - Inima )

Asculta!

Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate în piept, un talaz,
începe să bată.

Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
În el e un freamăt de oşti,
un murmur de ape.

Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă... demult... înainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
Ia adu-ţi aminte!

...Odată când primul păcat
te-a frânt sub întâia povară...
Atunci ţi-a vorbit răspicat
prima oară.

Apoi... ţi-aminteşti?... undeva...
se vorbea de Isus, de Salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
a doua chemare.

De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
mereu îţi vorbeşte.

Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
- Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
- Nimic. O părere.

Nimic? Să  te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
O vorbă de cloacă?

Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
prin visuri, prin bolta senină,
e glasul ce-n veci porunceşte:
Să fie lumină!

E glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
şi omul!

E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei infame,
striga către omul căzut:
Adame!

E glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
"Tărână, întoarce- te dar
din nou în ţărână!"

E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
cât de grele!

E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
"Ferice de voi cei sărmani
cu inimi curate!"

...........................................

( Costache Ioanid - Asculta )

Asa arata un barbat indragostit

adânc/ nefiresc
în fiecare zi îşi scrijeleşte pe mâini
numele meu/ stiletul se toceşte la apus
atunci viperele îl înconjoară
nu ştie nicio lege-a naturii

oricât aş sorbi din el
şi l-aş dezbrăca până i se văd coastele
rămâne neschimbat

de la o vreme i-am pierdut urma
îmi plăcea să-l ştiu acolo
în colţul lui/ încercând să mă domesticească
îmi văd mai departe de drum
el rămâne în ameţeala lui
nicio iarbă nu-i ţine de cald
trecătorii ne despart în două respiraţii
uscat şi apă/ atât/ uscat şi apă

trec prin el fără să mă opresc
un tumult care-i taie faţa
lasându-i cicatrici
îşi bandajează mereu cuvintele
care nu le-a spus la timpul potrivit

niciodată peste el
zăpezile nu se depun

esti atat de departe

( Carmen Manuela - Macelaru - Asa arata un barbat indragostit )

Sunt fericita

Sunt fericit.
Nimic din viaţă nu îmi aparţine
Doar eu mă aprind în tăceri arzând până la ultima cenuşă,
Doar eu îmi sfâşii toate nopţiile în căutarea mea scindată
În sute de slipiri cu ecouri.
Poate sunt orb, poate sunt mag…
Este un fel de a culege stelele din ochii celor pe care îi iubesc,
Este un fel de a arde scufundat in mare,
Este un fel de a mă îmbolnăvi cu viaţă prin cimitire,
Este un fel de a scrie şi de a zâmbi sub bombardamente
Şi de a te gândi la copii cu păpădii în mână…




Sunt fericit.
Îmi iubesc viaţa ca şi moartea,
Nimicul ca şi întregul,
Boala ca şi sănătatea,
Iubirea ca şi singurătatea
Şi cu umbra mea aprind siluetele
Care îmi opresc căderea ca şi înălţarea.

Sunt fericit.

( Madalin Ciortea - Sunt fericit )

Inca un pas

Câte cărări
au rămas neumblate,
leacul să-mi aflu în sterpe poveţe?
Nadă golgotei,
nesomnului pradă,
iernile chem la eterne ospeţe.

Zac în Arcadii
căzute-n rugină
veştede clipe, haotice, mute.
Zvonuri de pietre
muşcând din ţărână,
încă un pas, şi argintul le-asmute.

Vamă zidesc,
de la facerea lumii,
ţipătul crud, suliţat în genune.
Oarbe porunci,
veşnicind în adâncuri,
scurmă-n amiezi aşteptări de cărbune.

( Elena Munteanu - Inca un pas )

Pana la tine

Pana la tine, dragostea mea,

E cale doar de-o ninsoare

Si parca ma mustra ceva

Cand zapada se lasa calcata-n picioare.



Pana la tine, dragostea mea,

Am sa ma pierd in frig si-n ceata,

Sa suflu in palme ca si cum m-as ruga.

Cuvintele sa-mi fie cuie de gheata.



Pana la tine, dragostea mea,

E-un falfait de aripi in frig.

Aici sunt atat de singur, incat

Nici nu ma mai aud cand te strig.



Pana la tine, dragostea mea,

E sangele acesta dovada.

Eu te astept cu bratele intinse

Intre doi talhari de zapada.

( Nicolae Alexandru - Vest - Pana la tine )