duminică, 13 iunie 2010

Stapan pe situatie.Constient




Obârşiile-izvoare
mă mai leagă. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe câmp o floare,
unde sunt, să nu fiu singur.

Jaruri sfinte, nor fierbinte,
trec pe cer, să nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pământ să nu cânt singur.

Umbra-alături ia fiinţă,
unde merg, să nu merg singur.
Neguri vin din nefiinţă –
mărturii că nu sunt singur.

Vulturi din robie scapă
şi se-nalţă; nu lupt singur.
Cade în abis o apă,
în adânc să nu cad singur.

Focuri sunt şi e credinţă.
Acest gând cât mai palpită
schimbă moartea-n biruinţă:
nu sunt singur, nu sunt singur.


( Lucian Blaga - Nu sunt singur )

sâmbătă, 12 iunie 2010

Lasa-ti lumea...



Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da vieaţa toată,
Nime 'n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime 'n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oiu cuprinde,
Nime 'n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr'o rarişte de fag

Ii răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.

Te desfaci c'o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină
Poleindu-l, îl străbate;
El aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde 'n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o 'ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege—
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se 'nţelege.

Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele 'n ceruri, stele 'n valuri.

E-un miros de teiu în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă 'n braţe
Dulce dragoste bălaie. 


( Mihai Eminescu - Lasa-ti lumea )

Zbucium




Cu trupul biruit de jale
Un trandafir se stinge-n glastra,
Stropindu-si plansul de petale
Pe perinita din fereastra…
Se zbuciuma sarmana floare
Si moare-n patima ei muta,
Ca-n inima de fata mare
O dragoste nepriceputa.
Se zbuciuma si pana maine
Isi scutura podoaba-ntreaga,
Iar mana gingasei stapane
Alt trandafir o sa-si culeaga.
Si rand pe rand au sa mai vie
Tot alte flori in vechea glastra,
Asemeni viselor ce-nvie
Si mor zambind in calea noastra.


( Octavian Goga - Un trandafir se stinge )

Dansand in al noualea cer





Ea făcea cîtiva pasi înainte,
făcea cîtiva pasi înapoi.
Primul pas spunea bună-ziua, domnule,
al doilea pas spunea bună-ziua, doamnă.
Ceilalţi întrebau ce face familia,
azi e o zi frumoasă ca o porumbiţă în ceruri.
Ea purta o cămaşă fierbinte,
avea ochii de îmblînzitoare a mării,
ea îşi ascunsese un vis într-un dulap
şi găsise un mort în creierul său.

Cînd ea sosea, îşi lăsa departe partea cea mai frumoasă,
cînd ea pleca, în zare se forma ceva care o aştepta.
Privirile ei erau rănite li sîngerau pe dealuri.
Purta sînii în afară şi-şi cînta negurile vîrstei.
Era frumoasă ca un cer peste care trece o porumbiţă.

Avea o gură de oţel
şi un steag al morţii i se desena pe buze.
Rîdea asemenea mării simţind cărbuni în pîntecul ei.
Asemenea mării cînd luna se priveşte pentru a se scufunda,
asemenea mării ce a muşcat din toate ţărmurile.
Marea iese-n afară şi cade-n pustiu şi în trupurile belşugului.

Cînd stelele se leagănă peste frunţile noastre,
mai înainte ca vîntul din nord să-şi deschidă ochii,
era frumoasă în orizontul ei de oase,
în cămaşa fierbinte şi cu privirile de copac obosit,
ca un cer pe care pluteşte un stol de porumbiţe.


( Vincente Huidobro - Ea )

vineri, 11 iunie 2010

Intre maluri




Ne contopim prin salve de petale
Îngenunchiaţi, perechi, sub scara mută
Neînduraţi călăi de catedrale
Gonite spre cărarea neştiută.

Suntem cuprinşi de zâmbete alb-negre
Când fulgere dezmiardă vechea gheaţă,
Legaţi de toartă-n unduiri celebre
Ne căţărăm spre altă dimineaţă.

Grumajii ni-i petrecem pe sub punte
Întâmpinaţi de slova care doare,
Tiarele ne dăltuiesc pe frunte
Cerc vicios, ca-n horile barbare.

Pe buze ce sculptează confirmarea
Se rătăcesc şi mierea, şi veninul,
Noi plângem pe la colţuri sărbătoarea,
Nebuni copii ce nu pricep preaplinul.

Afară ne descântă, mută, ploaia,
Aripile se-ntind să prindă semn
Şi chiuie jucând cu noi Iisaia,
Printre peceţi de apă şi de lemn.


( Cezar Haiura - Intre maluri. Marele vals )

Intalnirea a doua cuvinte


Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.

( Nichita Stanescu - Nod 33)

joi, 10 iunie 2010

Asemeni unei ploi de vara




of tu te superi din nimic
şi din nimic la fel iţi trece
atât de caldă câteodată
şi câteodată atât de rece...

iubesc cum ochii tăi frumoşi
deopotriva se încruntă
cum tot la fel pe neştiute
din departare te sărută..


iubesc cum râzi..şi cum zâmbeşti
în colţul gurii educată
cum te-nroşeşti şi te retragi
când fac o glumă deocheată

iubesc cum stai şi mă priveşti
cu ochii blânzi şi visatori
sau când ne-mbraţişăm suav
şi ne uităm pe cer la nori

iubesc cum taci când te alint
şi cum te cuibăreşti cuminte
la pieptul meu să te cuprind
bătaia inimii de-ai simte...

iubesc cum suntem amândoi
orgolioşi din cale-afară
cum ne certăm şi ne-mpăcăm
asemeni unei ploi de vară!

(  Marius  - Asemeni unei ploi de vara )

Anii de la mine la tine




Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
noaptea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.


( Paul Celan - Anii de la mine la tine )

miercuri, 9 iunie 2010

Rosu tarziu




Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.


I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.


Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.


Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet. 
( Magda Isanos - Macii )

marți, 8 iunie 2010

Verde




A fost odată un fir de iarbă necăjit, necăjit...
- Cine te-a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându-i încet trupul firav.
- Eu m-am supărat, răspunse el, sucindu-se şi răsucindu-se pe loc.
M-am supărat pentru că nu sunt roşu.

Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său îşi văzu pentru prima oară culoarea.
- Şi de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roşu? îl întrebă ea atunci, dornică să afle.
- Pentru că am auzit că roşul e culoarea iubirii, şi e cea mai vie.
Şi dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci aşa de neobservat ca mine.

Atunci mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.
Fericit că dorinţa i-a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n-a stat prea mult pe gânduri, firul se aplecă deasupra apei:
- Eşti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări şi ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji şi mai tare. Roşul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe cine îl supăra. Şi dori să fie galben.

Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la uşa Domnului Şofran, pe care îl găsi în toane bune, aplecat peste o eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
- Ce te-ai ofilit aşa? îi spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
- Oaaa..., veni şi broasca, privind printre degetele răsfirate cu care îşi acoperi ochii bulbucaţi… La soare mă pot uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă şi de galben, gândindu-se că albastrul e culoarea lui preferată.

Mama ca mama, plină de răbdare şi de înţelegere, se urcă pe treptele unui rug în vârful căruia se bronza ultima mură.
Şi aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să-l mânjească puţin. Numai puţin, cât să devină tot albastru.
- Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii adânci ai apei.
- Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul văzduhului.
- Oaaa…, sări şi broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să-i treacă unui fir de iarbă prin cap!

Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S-ar fi tăvălit prin cenuşă, ba nu, prin cărbune, numai ca să se asorteze cu tristeţea ce-l făcea să-şi simtă sufletul negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie, de dragoste şi de viaţă:

- Ştiu: o să fiu Verde!

( Elia David - O sa fiu verde ! )