Peren

Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,
Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.

Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.

Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,

Şi singur iar vei plânge în searbedele zori,
Amara soartă care te-a prigonit cu ură,
Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.

( Mateiu Ion Caragiale - Gradinele amagirii )

Istovit

Ai tremurat in lacrima iubirii mele
Si dorul pentru tine l-am purtat in gand.
Un anotimp,mi-ai rasadit in suflet mii de stele;
Si-as fi dorit,albina fiind,polenul sa ti-l strang.
Dar azi am istovit,ninsorile-s prea grele,
Iar pleoapele mi se deschid doar ca sa plang! 

 ( Ungureanu Atino  -  Istovit )

In faptul diminetii, vaslele se sfarma si dorurile dor

Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.

Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.

În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.

Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.

Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung

Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.

În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.

De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare.

( Alexandru Philippide - Marturisire )

Vremea porumbeilor a trecut

era o vreme cînd ne trimiteam porumbeii
să stabilească întîlnirile.
al meu era alb, hotăra timpul şi-i plăcea seara
al tău era mic, găsea locuri, iubea ascunzişurile.
în ziua aceea ca doi nebuni s-au zbătut
pentru clipa plăcerii
au sfîrşit cum numai ei ştiu să se sfîrşeaşcă
sub alicele aprinse ale privirii.
de atunci nu mai avem porumbei
trimitem mesaje bătînd cu degetele suferinţe
întîlnirile sînt virtuale.
ultima dată ţi-am zis delete
şi mi-am scuturat aripile.

( Liviu Ioan Muresan - Vremea porumbeilor a trecut )

Trezeste-ma!

se zguduie timpul în mine bătrân
cu reci amuţiri, cu palme de vânt
de vânt astral, rupt şi zdrobit mărunt
mă şuieră trăsnit al său suspin păgân.

mă ustură timpul de-alaltăieri
cu-aureola unui zâmbet frânt,
frânt în bucăţi de spaţiu strâmt,
care mă taie în perpetue căderi...

mă-ntorc întors să scap spre alt tărâm
dar gândul mi-este tot la miazănoapte
şi mă învăluie aceleaşi şoapte
-şoapte-ngheţate în pustiul spân.

pereţi aprinşi de marile tăceri
lumină vie pâlpâită-n soare,
mă zbat să ies din veacul care...
m-a prins cuprins în nicăieri.

tresar... şi simt a tale coapse reci,
am revenit în noaptea mută,
coşmarul -viziune dispărută-
iar tu pierdută-n vise seci...

sunt treaz -dar mi-amintesc de timpul slut-
nu e coşmar, ci gând cărunt
ce zbate-n mine un noroi nesfânt
de frunză uscată-ntr-un sărut

trezeste-mă căci nu pot singur
şi mă sufoacă gândul tulbur... 

( Vlad Mazareanu - Trezeste-ma )

Stapan pe situatie.Constient

Obârşiile-izvoare
mă mai leagă. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe câmp o floare,
unde sunt, să nu fiu singur.

Jaruri sfinte, nor fierbinte,
trec pe cer, să nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pământ să nu cânt singur.

Umbra-alături ia fiinţă,
unde merg, să nu merg singur.
Neguri vin din nefiinţă –
mărturii că nu sunt singur.

Vulturi din robie scapă
şi se-nalţă; nu lupt singur.
Cade în abis o apă,
în adânc să nu cad singur.

Focuri sunt şi e credinţă.
Acest gând cât mai palpită
schimbă moartea-n biruinţă:
nu sunt singur, nu sunt singur.

( Lucian Blaga - Nu sunt singur )

Lasa-ti lumea...

Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da vieaţa toată,
Nime 'n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime 'n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oiu cuprinde,
Nime 'n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr'o rarişte de fag

Ii răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.

Te desfaci c'o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină
Poleindu-l, îl străbate;
El aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde 'n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o 'ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege—
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se 'nţelege.

Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele 'n ceruri, stele 'n valuri.

E-un miros de teiu în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă 'n braţe
Dulce dragoste bălaie. 

( Mihai Eminescu - Lasa-ti lumea )

Zbucium

Cu trupul biruit de jale
Un trandafir se stinge-n glastra,
Stropindu-si plansul de petale
Pe perinita din fereastra…
Se zbuciuma sarmana floare
Si moare-n patima ei muta,
Ca-n inima de fata mare
O dragoste nepriceputa.
Se zbuciuma si pana maine
Isi scutura podoaba-ntreaga,
Iar mana gingasei stapane
Alt trandafir o sa-si culeaga.
Si rand pe rand au sa mai vie
Tot alte flori in vechea glastra,
Asemeni viselor ce-nvie
Si mor zambind in calea noastra.

( Octavian Goga - Un trandafir se stinge )

Dansand in al noualea cer

Ea făcea cîtiva pasi înainte,
făcea cîtiva pasi înapoi.
Primul pas spunea bună-ziua, domnule,
al doilea pas spunea bună-ziua, doamnă.
Ceilalţi întrebau ce face familia,
azi e o zi frumoasă ca o porumbiţă în ceruri.
Ea purta o cămaşă fierbinte,
avea ochii de îmblînzitoare a mării,
ea îşi ascunsese un vis într-un dulap
şi găsise un mort în creierul său.

Cînd ea sosea, îşi lăsa departe partea cea mai frumoasă,
cînd ea pleca, în zare se forma ceva care o aştepta.
Privirile ei erau rănite li sîngerau pe dealuri.
Purta sînii în afară şi-şi cînta negurile vîrstei.
Era frumoasă ca un cer peste care trece o porumbiţă.

Avea o gură de oţel
şi un steag al morţii i se desena pe buze.
Rîdea asemenea mării simţind cărbuni în pîntecul ei.
Asemenea mării cînd luna se priveşte pentru a se scufunda,
asemenea mării ce a muşcat din toate ţărmurile.
Marea iese-n afară şi cade-n pustiu şi în trupurile belşugului.

Cînd stelele se leagănă peste frunţile noastre,
mai înainte ca vîntul din nord să-şi deschidă ochii,
era frumoasă în orizontul ei de oase,
în cămaşa fierbinte şi cu privirile de copac obosit,
ca un cer pe care pluteşte un stol de porumbiţe.

( Vincente Huidobro - Ea )

Intre maluri

Ne contopim prin salve de petale
Îngenunchiaţi, perechi, sub scara mută
Neînduraţi călăi de catedrale
Gonite spre cărarea neştiută.

Suntem cuprinşi de zâmbete alb-negre
Când fulgere dezmiardă vechea gheaţă,
Legaţi de toartă-n unduiri celebre
Ne căţărăm spre altă dimineaţă.

Grumajii ni-i petrecem pe sub punte
Întâmpinaţi de slova care doare,
Tiarele ne dăltuiesc pe frunte
Cerc vicios, ca-n horile barbare.

Pe buze ce sculptează confirmarea
Se rătăcesc şi mierea, şi veninul,
Noi plângem pe la colţuri sărbătoarea,
Nebuni copii ce nu pricep preaplinul.

Afară ne descântă, mută, ploaia,
Aripile se-ntind să prindă semn
Şi chiuie jucând cu noi Iisaia,
Printre peceţi de apă şi de lemn.

( Cezar Haiura - Intre maluri. Marele vals )