Te caut iar..

Te caut  iar prin neumblate stepe
Cu frica-n sânge. Să te pierd subit
Mi-e teamă-acum, dar încă n-a murit
Speranţa c-amândoi vom reîncepe

Un vals târziu. În vals te-am învârtit
Prin colţuri noi, prin umbre de otrepe,
Când fără noi nu aş putea concepe
În dansul vieţii, pasul dezrobit.
 

Te caut iar prin neumblate stepe...
Tablou de patimi, gândul amorţit,
Când în galop se-ntrec prin crânguri iepe,
 

Te voi cunoaşte, când vei fi fugit
Cu prima rază... ce trăiri sirepe
Se sting tardiv - mă sting în glas dogit.

( Ionut Popa - Te caut iar prin neumblate stepe )

Calatoria spre nori

Eu cred ca norii povestesc
In fiecare tara altfel,
Poate ca sunt tinuturi unde
Se vad pe ceruri epopei
La noi pe bolta trec ciopoare
Cu caini batrani si miei nostalgici
Si-aluneca-n pasunea-albastra
Pe urma lor trei ciobanei.
Sau se inalta-o manastire
Nepamanteana, ca in somn,
Surpata-n haos fara mila
De rasuflarea unui vant
Si iarasi razvratita-n ceruri
Pana cand aripi de sindrila
Cazand inspre inalt cu spaima
Suie din lacrimi un cuvant.
Cum am putea sa ne dorim
Un cer senin si-o bolta goala,
Cand norii spun povesti prin care
Suntem salvati in vesnicii?
Veniti, furtuni, deasupra noastra
Si infloreste-ne, durere,
Cat timp mai stii cu abur sacru
Pe cerul lumilor sa scrii...

( Ana Blandiana - Eu cred ca norii...)

Lasa-mi sufletul fara paza...

Lasa-mi sufletul fara paza
Sa poata zbura spre cer.
Plutirea lui fireasca e o vijelie,
O zvacnire dulce ce-nvinge
Legaturile terestre,
E o sete de fericire in afara fericirii,
Un dor de lesin astral,
De pieire in framantari,
De inec in spume de regrete divine.
Lasa-mi aripile ce au locuit tainic in mine
Sa se defaca
Si dintr-o-ncercare sa tresalte dincolo de soare
Si-n zborul lor
Sa lase-n urma izvoare de lumina
Neprinse de o viata fara inteles, dincolo...
Lasa-ma sa plec,
Plecand sa uit
Si-n mers sa fiu o alta,
Sa mor de mii de ori
Astfel incat nici un mister
Sa nu ma lege iarasi de pamant.

( Plop Cristina  Aurelia - Mreje )

Destin miop

Chiar dacă tulburarea ei
semăna cu zbaterea peştelui
în năvodul unui pescar orb,
în adânc se simţea vinovată,
cu atâta vină de neîmpărtăşit
între coastele-i subţiratece-
ca nişte gratii de suflet

chiar dacă ştia că nu a distrus nimic
chiar dacă vedea
că nu a construit nimic

şi totuşi pentru că dorea doar fizic să doară,
să nu soarbă singură
această pierdere boltită de celule,
o amnistie atât îşi dorea,
în clipele în care
dilatarea secundei se întâmpla
sub peretele uriaş
al catalogului încondeiat de miopul destin

( Burlacu Ioan - Destin miop )

Riduri

Ştiu că te doare
fiecare urmă lăsată pe nisip fără mine,
fiecare frunză căzută în drumul tău,
fiecare nor care trece
fără ploiaie.

Ştiu că te doare
că timpul trece
tăcând pe lângă tine,
că singurătatea
sună cu ecou dublu...
că vorbele mute
dor,
că secundele picură
sânge pe oglinzi reci,
că gândurile se adună
sub tâmplă
şi trecutul şterge cu batiste vechi
pagini scrise cu ROŞU.

Ştiu că zilele trec
lăsând linii adânci
pe frunte.

Ştiu
că somnul vine greu fără mine,
care să te vegheze
şi …
mai ştiu
că tot ce respiri
are parfumul meu
de înger
albastru...

( Lelia Mossora - Inger albastru )

Strigat de soapte

Mă întorci , te întorc
din drumul de ieri.
Amurg mă cutreieri,
îmi dai şi nu ceri.

Tot roşul din mine
l-ai lăsat pe apus
şi eşti şi nu eşti
al lumii supus.

Mă laşi azi în cer
să-mi dezleg întrebări.
Mă duci pe ştiute 

sau NE…descântari.

Îmi frângi iarăşi visul
tremurând peste frunze
pe când eşti NEzisul
de lacrimi NEcurse.

Mai spargi între dinţi
otrava din noi
să ne spele păcatul
nestiutele
ploi.

Mă dor asfinţituri trecute
în goană
pe lângă un tropot de cai
într-o toamnă.

Culeg astăzi stele
din fire de nai
să te-mbrac în zăludele
spaime de rai -

acela care din mine-i
popas
ca şi cum , ca şi când
tu ai fi rămas

un fluture-n seara
care nu vine
fără noi,
fără tu , fără mine.

Cum curg mângâieri
din nopţi
fără vise.
Ai taina din mine
fără lacrimi promise.

Pribege sunt mâinile tale
în somn.
Eşti tăcut şi eşti singur,
nenuntitule domn.

Vom fi într-o zi
un strigăt de şoapte.
Nu te du!
Nu veni !
Doar stai lângă moarte

să-mi curmi răsuflarea
cu sărutul bolnav
ce te-adulmeca-n seara
cu bocet gângav.

Apun iar în carne
dorinţi înnorate
Nu poţi să îmi dai
decât
fruct de păcate.

( Lelia Mossora- Strigat de soapte )

Te prelingi ca un cantec..

Te prelingi ca o umbra prin sufletul meu…
Picaturi de ploaie – degetele tale
lasa urme atat de adanci
incat luceferii dor de singuratate.

Te prelingi ca un geamat de dor
si ochii tai cauta un nou rasarit.

Aproape...
Aproape ca te pierzi in mine
dar mai ramane un timp
sa treaca prin clepsidra iubirii noastre
de infinit,
iubirii noastre de inalt,
iubirii noastre…
de iubire.

Ne mai raman doar rarele,
putinele clipe
in care sa ne regasim
pe noi
in noi...
sa ne vindecam durerea din ochi
si setea ce ne-a uscat sufletul.

Te prelingi ca un cantec
atat de parfumat
ca ingerii se imbata
de adancul din tine.

Ne e teama sa respiram…
Ne e teama sa ne atingem
sa nu se alungam visul
construit cu atata migala.

Lasa-mi mainile aici
sa risipeasca in mine
muzica ochilor tai
neasteptat de calzi.

Cand vei pleca,
nu-ti lua umbra cu tine !

Cutreiera-mi visele,
bantuie-mi trupul cu buzele tale,
respira-mi gandurile,
fura-mi visele
in care ne asteptam zborul
in anotimpul acesta
atat de alb
ca se descompune pe trotuare
in urme ale pasilor nostri.

Si pentru ca ai trecut pe aici...
si pentru ca mi-ai trecut prin sange...
si pentru ca gura ta inseamna
inceput si sfarsit,vei deveni o pecete
pe un zid ce demult nu mai este...
Vei ramane , poate, mai mult
decat un vis de dragoste
dintr-o noapte albastra.

Si ...tocmai de aceea
opreste-te la malul meu
o clipa
sa vezi cum imi picura
roua pe pleoape,
sa simti
culoarea
si gustul
si mireasma
gandurilor mele....

( Lelia Mossora - Anotimp alb )

Diluat.Condamnarea la toamna

Nu e toamna cum esti tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pamant,
vara decazu.

Daca padurea ne condamna
la nostalgie, fara rost,
e toamna, vara mea, e toamna,
asa cum poate n-a mai fost.

Atatea taine nepatrunse
ne cad in brate la un semn
si suntem imbracati in frunze
si captusiti c-un fel de lemn.

In rau sunt doua lazi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumosi, bolnavi de fiere,
catre cerboaice care nasc.

Si ziua e atat de mica
incat n-ai vreme de-un salut,
si-un fum noptatec o complica
si saptamana a trecut.

Mai e in tot un pic de vara,
dar paturi aspre ne-nsotesc,
la orice drum mai lung afara
prin clai de aburi nefiresc.

Mai am senzatia ca toate
pot fi si altfel decat sunt,
dar muntii-mi pun poveri in spate
si simt ca port pe talpi pamant.

Acum si fiarelor li-i foame
si ies lunatice la drum,
padurea este numai drame
si-o mai salvam cu cate-un fum.

Dar ea, deodata, ne condamna
la nostalgii si la pacat,
e toamna, vara mea, e toamna,
si-atat de singur m-ai lasat.

 ( Adrian Paunescu - Condamnarea la toamna )

Amar

Sunt pasărea rănită de timp,
De timpul tău
Care trece ireversibil
Pe lângă mine,
Omul cu sânge de furtună,
Cu ochii de zări,
Cu suflet de apus,
Cu zâmbet de orhideee,
Cu somnul înfrânt de chemări,
Cu mâini de liane,
Cu gura amară de cireşele
Prea coapte,
Cu paşi de nori,
Cu umbra negăsita de nimeni,
Cu trup
Furat din copsa lunii,
Cu gândurile
Furişate prin adâncul oceanelor
Noaptea…

Sunt omul
Care simte
Paşii celor ce trec
Pe lângă vorbe
Fără să le spună.
Doar şoptind
Silabe de dor.

Sunt omul
Cu gemete de ciută
Care adulmecă
Rătăcirea din visele lumii. 

( Lelia Mossora - Amar )

Buchet de picaturi de timp

picături de timp strâng
în mici flori de tristeţe
din apusuri iau culori
înrămate în raze de lumină
sculptez pictez şi în cuvânt
pun gândurile lumii
culori adun din tot ce este
rază albastră din pământ
primăvară prin semn de roşu
toate pictate pe trepte de cer
galben de pădure cioplit
violet din roz secular
seară portocaliu din corn de lună
toate cu ochi de lumină
buchet adunat
să scalde chipul tău
în câmpuri de lumină

( Viorel Muha - Buchet )