Rostul meu

Ce inseamna o lacrima
pe un copac de ceara?
Ce inseamna un zambet
catre-un fir de ploaie rece?
Ce inseamna pielea uda
si un cuvant uscat?
Inseamna catre ceruri
albastru-ntunecat;
inseamna sa dobori
cu sange rece flori
si sa inchini paharul
in secunda-n care mori.
Ce inseamna sa vorbesti
cand toti nu te aud?
Ce inseamna sa gandesti
intr-un fruct prea crud?
Ce inseamna dimineata
cand noaptea te-a ucis?
Ce inseamna un fir de ata
de-n viata n-ai permis/
Inseamna ca ai plans
cand dansul e-n travaliu:
inseamna ca ai nins
cu ochii-n ochi de doliu;
inseamna c-ai iubit
c-un gest o-ntreaga lume;
inseamna sa auzi
ce vis de dor te cheama,
inseamna sa privesti
cum moartea te indeamna;
inseamna totul si nimic
intr-un cuvant prea mic,
prea greu ca sa incapa
si gandul sa priceapa.
Inseamna EU. 

( Gabriela David - Rostul meu )

Copacul

In ploaie, rezemat de un copac.
El are legatura cu pamantul.
Si simt sub coaja-i, palma batucita,
Cum freamata, cu ceru-n el, Cuvantul.

Din cand in cand trazneste manios
Si se razbuna norii in furtuna.
Un fulger de-o veni, ratacitor,
Deodata amandoi 1-om frange-n mana.

Cuprins de lasitate, fug pe camp
Si picurii ma-ndosie de mijloc.
El isi asuma riscul verticalei,
Dispus in orice clipa sa-si dea foc.

Singuratatea asta care fuge...
Singuratatea lui infipta-n lut...
Ma-ntorc plangand si il cuprind in brate.
Furtuna grea ne tine de urat.

( Marin Sorescu - Copacul )

Amagirea mangaierii

Hărţuit de imaginea nudă a disperării,
cu mâinile reci în noaptea caldă,
cu teamă şi nelinişte în gândire,
îşi pierdea cumpătul, începea să tremure
şi pielea se înfiora…

Pe chipul fără culoare timpul pierea
în noaptea cenuşie şi umedă,
buzele şi gura i se uscaseră
şi tăcerea se prelungea.

Extrem de calm
într-o încremenire încordată,
gândirea îi e pustiită.

Cu vorbe aproape înghiţite
trecea prin peisajul tinereţii.

Nu putea trăi fără mângâiere şi amăgire.

( Marius Iulian Zinca - Amagirea mangaierii )

î

Sunt un om viu

Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

( Nichita Stanescu - Sunt un om viu )

Niciodata prizonieri ai zilelor mohorate

În zilele mohorâte,
Atunci când frigul de afară presară sare
Pe rănile deschise ale trupului avid de căldură,

Prefer sa-ti aud gandurile
Care plutesc deasupra mea
Şi-mi încălzesc obrajii…
Cerul plumburiu încearcă să arunce nori negri
Prin fereastră,
Iar anotimpul zgribulit imploră deschiderea uşii
Spre a obţine o reîncălzire paradoxală…
În noi este întotdeauna soare,
Ca şi cum am păşi pe o linie a unui ecuator personal
Fără să ne frigem tălpile,
Intemperiile se lovesc de un scut invizibil
Şi se retrag neputincioase,
În vreme ce buletinul meteo
Nu oferă decât temperaturile extreme
Ale îmbrăţişărilor noastre furibunde,
Un asalt erotic
În urma căruia nu rămânem niciodată prizonieri,
Ci doar două trupuri zguduite spasmodic
De plăcerea extremă…
În zilele mohorâte miroase a dragoste totală
În camera noastră,
Iar tavanul ne devine cer însorit
Şi încălzit continuu
De rugul pasiunii copleşitoare…

( Cristian Lisandru - Febra zilelor mohorate )

Cutreier

Mă plimb pe pămînt,
enigmă-n cuvînt,
făptură în haină,
o taină în taină,
cînd miez, cînd veşmînt.
Mă plimb pe pămînt
subt ceruri de gînd.
Prin dumnezeul Vînt
bate aripa
seminţei ce sînt.

( Lucian Blaga - Cutreier )

Pasi spre toamna

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cită deznădejde paşii noştri mînă !
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...

Mîine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mîine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi —
în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...

( Nicolae Labis - Dans )

Multumesc T.T

Te caut iar..

Te caut  iar prin neumblate stepe
Cu frica-n sânge. Să te pierd subit
Mi-e teamă-acum, dar încă n-a murit
Speranţa c-amândoi vom reîncepe

Un vals târziu. În vals te-am învârtit
Prin colţuri noi, prin umbre de otrepe,
Când fără noi nu aş putea concepe
În dansul vieţii, pasul dezrobit.
 

Te caut iar prin neumblate stepe...
Tablou de patimi, gândul amorţit,
Când în galop se-ntrec prin crânguri iepe,
 

Te voi cunoaşte, când vei fi fugit
Cu prima rază... ce trăiri sirepe
Se sting tardiv - mă sting în glas dogit.

( Ionut Popa - Te caut iar prin neumblate stepe )

Calatoria spre nori

Eu cred ca norii povestesc
In fiecare tara altfel,
Poate ca sunt tinuturi unde
Se vad pe ceruri epopei
La noi pe bolta trec ciopoare
Cu caini batrani si miei nostalgici
Si-aluneca-n pasunea-albastra
Pe urma lor trei ciobanei.
Sau se inalta-o manastire
Nepamanteana, ca in somn,
Surpata-n haos fara mila
De rasuflarea unui vant
Si iarasi razvratita-n ceruri
Pana cand aripi de sindrila
Cazand inspre inalt cu spaima
Suie din lacrimi un cuvant.
Cum am putea sa ne dorim
Un cer senin si-o bolta goala,
Cand norii spun povesti prin care
Suntem salvati in vesnicii?
Veniti, furtuni, deasupra noastra
Si infloreste-ne, durere,
Cat timp mai stii cu abur sacru
Pe cerul lumilor sa scrii...

( Ana Blandiana - Eu cred ca norii...)

Lasa-mi sufletul fara paza...

Lasa-mi sufletul fara paza
Sa poata zbura spre cer.
Plutirea lui fireasca e o vijelie,
O zvacnire dulce ce-nvinge
Legaturile terestre,
E o sete de fericire in afara fericirii,
Un dor de lesin astral,
De pieire in framantari,
De inec in spume de regrete divine.
Lasa-mi aripile ce au locuit tainic in mine
Sa se defaca
Si dintr-o-ncercare sa tresalte dincolo de soare
Si-n zborul lor
Sa lase-n urma izvoare de lumina
Neprinse de o viata fara inteles, dincolo...
Lasa-ma sa plec,
Plecand sa uit
Si-n mers sa fiu o alta,
Sa mor de mii de ori
Astfel incat nici un mister
Sa nu ma lege iarasi de pamant.

( Plop Cristina  Aurelia - Mreje )