Cu degete de ploaie..

 

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

( Ion Minulescu - Cu toamna in odaie )

Si mani subtiri si reci mi-acoper ochii..

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

( Mihai Eminescu - Afara-i toamna )

Sunt fulger..

Rămas stingher sub stânca de săruturi,
Ce fulgerul, a despicat-o-n două,
A mai rămas un vers...şi încă unul,
Scăldate-n stropi de lacrimă şi rouă.

Stilet înfipt vulgar în raza lunii,
În mine curge râu de chihlimbar...
Rotesc în zări stindardele furtunii...
Eu dorm şi plâng în noapte iar şi iar.

Sunt nor uitat pe cerul suferinţei...
Sunt lacriă, cu fulgerul deodată,
Venind în lumea de dureri ascunse,
Atât de tristă şi de-ntunecată.

Sunt fulger şi sunt rază de iubire,
Atât de întristată de tăceri...
Poate că sunt aceiaşi amintire
Din trecerea secundelor de ieri...

( Nicolae Rodica Nicoleta- Sunt fulger si sunt raza de iubire )

Devreme pleci..

Ai aparut in calea mea;
Cred ca eram... la jumatate.
Mi-ai aratat ca tot ce-as vrea
E simplu, insa... nu se poate.

Mi-am strans tristetea in zadar
In zambete faramitate,

Cand am simtit prea dulce-amar
Ca esti cealalta jumatate.

Iubirea-ntreaga nu-i prea grea,
Ti-o dau acum, n-am timp in rate...
Si n-am habar cum as putea
Sa te iubesc pe jumatate. 

( Aurora - Devreme pleci )

Nesabuinta unui vals

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină...
Şi suspină — cum se suspină...
Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.
Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,
Un valţ — din ce în ce mai tare. 

 ( Alexandru Macedonski - Valtul rozelor )

Inima de pica

Iar se strivesc sub frunzele uscate
în picături de apă veştejite,
paşi moi de anotimpuri strecurate
sub falsul chip al clipei liniştite
şi simt atunci când plouă, parcă plânge
însă mă spală şi mă linişteşte.
În ruginiul petelor de sânge
strivesc idei atunci când ea zâmbeşte.

Sălbatică furtună mă sărută.
E toamna mea cu frunza în cădere,
e doamna mea cu pleoapa desfăcută.

( Andrei Pavel - Doamna mea )

Cadere

S-au stins profeţii în pustie
Şi îngeri cu aripile-atârnând
Sunt duşi încolonaţi
Şi strânşi în pieţe.
Vor fi judecaţi în curând.
Vor fi întrebaţi: ce păcat
Le-a alungat făpturile din ceruri?
Ce vină? Ce trădare? Ce greşeală?
Ei, cu o ultimă iubire,
Ne vor privi înceţoşaţi de somn
Şi n-or găsi drăceasca îndrăzneală
De-a mărturisi că îngerii cad
Nu din păcat, nu din păcat,
Ci din oboseală.

( Ana Blandiana - Cadere )

Intrebari

De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul. 

( Ana Blandiana - Intrebari )

Inserare

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt. 

 

 

( Vasile Carlova - Inserarea )

Comoara

Calmă şi neclintită gravitate

într-o singurătate bântuită

de starea nefericită a minţii

în noaptea umedă

scufundată în nefiinţă

ca-ntr-un preludiu

pe buzele unui urlet,

să văd, să mă mişc,

să-mi păstrez dimineţile

din noaptea ce trecea în zi.

        ( Marius Iulian Zinca - Dorinta diminetilor )