Sub o stea

Exista cate un roman
Sub cate o stea
Cu luminile ei
Pururea treze,
Caruia Dumnezeu, ca unui copil,
I-a prins mana in mana Sa,
Invatandu-l cum sa picteze.


( Grigore Vieru - Zugraveala de sus )

Viata-ntr-un chenar

undeva

pe-o stâncă

deasupra norilor

cu neguri albe în vânt

strig la lună

să-mi dezbrace stelele

înveşmântate în ploi reci

de singurătăţi

o dâră de lumină

plimbă viaţa-ntr-un chenar

şi-mi citeşte uitarea

din ultimul

anotimp

lumânările plutesc

un stol de fluturi albi mă bântuie

doar ochii legaţi

cu pânză de umbre

mai sunt

în galaxia mea se face linişte

o rază cosmică

se tânguie

pe vârfuri

de frig

( Ileana Popescu Baldea - Inainte de inceput )

Doua trupuri

stau în linia soarelui aş vrea
să îmi crească un trup
în care să nu mai am umbre

aştept să rămân ceea ce sunt
privesc spre mine cu teama
că frigul are mâini fără sfârşit
îmi va cuprinde
toate cercurile deodată
şi nu voi mai respira
decât plecând

înăuntrul acesta este doar o cale
un fel de a fi alunecare spre cer
îmi ridic o primăvară
mă spijin de ea ca de un cedru
mereu înalt
atât cât să văd
toate aducerile-aminte

să nu mă mai mire întâmplarea
de a rămâne în lucruri

(  Ela Victoria Luca-  Sa nu mai am umbre )

Alta lume

Sunt dimineti in care
Zeii semintelor ma recunosc,
Ma privesc cu uimire
Si-mi spun
„Parca te-am mai vazut undeva“,
Eu am aceeasi impresie

Dar nu-mi amintesc unde
Si ca sa nu-i dezamagesc
Le zambesc
Si le fac semn ca da.
„Azi primavara
In palatul acela de sub pamant
In intunericul gingas
Nu erai dumneata?
Se auzeau pasi din cand in cand
Deslusit...“
Iar eu, fara sa-mi fi amintit,
Murmuram da, da.
Da, eu trebuie sa fi fost,
Si eu va cunosc,
Zei mititei
Risipiti in tarana si roua,
Chiar daca minte nu tin,
Si eu simt ca vin
Dintr-o lume
In care ma inchinam voua.
O lume in care
Avusesem un rost
Si careia o sa-i cer candva
Adapost.

( Ana Blandiana - Sunt dimineti )

Masca

Ne tremură paşii pe frunze uscate
pe cărări neştiute de nimeni trecând...
De departe simţim cum sufletul bate
şi soarele-asfinte când mergem tăcând.

Ce mască purtăm pe faţa întoarsă
în noi şi spre noi strivind vechi hotare
şi buzele noastre vorbesc mult prea arse
cuvinte nespuse şi... mult prea ne doare

că nu strigăm lumii şi cerului-naltul
adevăruri aflate doar ca prin minune.
Şi tu eşti bătrân şi copil când bazaltul
din mine sculptezi cu mâini de genune.

Îmi mângâie fruntea privirile tale
şi simt că ai vrea să atingi neatinsul
şi sufletul meu ferecat în petale...
şi ierburi de câmp ce-mi cutremură visul...

( Lelia Mossora - Masca )

Albul e prea putin alb

Adieri de suflet
pe fire de liliac alb…
Gustul buzelor tale
uitat pe o margine de vis…

Nopti cu stele
atat de calde
incat ploua
cu liniste…

Si …
atat de albe
incat chipurile noastre
par scanteieri
pe o catifea albastra.

Mirare in ochi,
chemari in tacere,
tremur pe pleoape…
maini intinse
spre trupuri
cu miros de verbina…

Asteptare…

Clipe prelungite
cu dor,
cu durere,
cu sarutari,
cu secunde
ce devin
tot mai des…amintiri…

Clipe care trec,
clipe care isi ard ecoul
in gesturi
de ieri,
de maine…

Adieri de liliac alb
pe suflete
ce se apropie obsesiv
de cifra… 1.

( Lelia Mossora - Liliac alb )

De ce dai voie vantului?

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?

De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma, 
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi ... iar mie, nu-mi dai voie ...

( Radu Stanca - De ce dai vantului ? ) 

Scenariu

Am să te reneg, poetic, într-o noapte de legendă,
Mă voi transforma în umbră, spre a te incomoda,
Voi rămâne, ilizibil, pe la tine, prin agendă,
Şi, cu noua mea trăire, nu mă voi acomoda.

Toţi nefericiţii lumii vor trimite anonime,
Ce mai faceţi? Cum mai sunteţi? Încotro v-aţi îndreptat?
Incapabil să scriu versuri, voi trăi prin antonime,
Tu vei stoarce două lacrimi şi mă vei uita, treptat.

Fi-vor ierni şi fi-vor toamne, anotimpuri deprimate,
Cu răceli intempestive, cu reumatism total,
Or să iasă la iveală amănunte oprimate,
Iar peste nevoi multiple va ploua sacerdotal.

Îmi va fi iar dor de tine, ca de-o carte apocrifă,
Te voi răsfoi în gânduri, prăbuşit pe duşumea,
Printre-atâtea mari mistere, vei ajunge hieroglifă
Şi te voi sculpta cu dalta, dureros, în fruntea mea.

Ospătari imperturbabili se vor bate să mă-mbete,
Toate cârciumile lumii îmi vor da abonament,
Prin jelanii presupuse voi fi consolat cu sete
De femei necunoscute, apărute la moment.

Perspective insalubre îmi vor oferi dezastre,
Agonie de iluzii şi statistici în declin,
Din eşecurile mele voi bea dorurile noastre,
Şi-am să te găsesc pe tine în paharul meu cu vin.

Am să te reneg, poetic, pentru a trimite veste
Că-mi eşti parte integrantă, punctul dulce de reper,
Când nu mai credeam în basme, tu mi-ai devenit poveste,
Scrisă pe hârtia albă dintre orizont şi cer.

( Cristian Lisandru - Scenariu )

Matca mea de ganduri

Și mi se face seară, și mi se face frig,
Îmi este dor de ape, cui aș putea să strig?
Cum aș putea s-adun în matca mea de gânduri
Atâtea întâmplări nespuse printre rânduri?

Îmi este-așa târziu și-mi tremură mătăsuri,
Furtuna de cuvânt nu ține cont de păsuri
Adesea-mi răvășește trecutul plin de noi,
Îmi bântuie tristețea cu pași străini și goi.

Și oare să te-ntreb în dimineți neclare
Pe unde-am părăsit vechi semne de mirare?
Sărutului - ce porți i-am colorat în taină
Și fulgilor de nea de ce le-am luat o iarnă?

Mai bine, înflorind în nopți mărgăritare,
Din ceruri să culeg legendele stelare
Și-n ele să înalț o dragoste sihastră,
Să zboare-n infinit ca pasărea măiastră.

Și tu și eu știam că este doar a noastră...

(  Ana Sofian  - Doar a noastra )

De acolo vine..

Dincolo de păsări,
glasul meu capătă formă de sferă,
pluteşte printre arbori
si se fărâmă când ace de frig
se năpustesc peste lume.

Atunci calotele
se transformă în cuiburi
unde iubirea se adăposteşte
la vreme de răstrişte.

Deseori ne căutăm printre muguri:
tu - frunză,
eu - floarea ce-apare dinainte-ţi
ca o scânteie de lumină,
scuturată mai apoi.

Ne regăsim
când bruma ne aruncă în vâltori:
eu - rodul unei iubiri arse
tu - semnul că viaţa se va opri într-un punct.

Doar atingerea zilei
ne uneşte
în ceea ce nouă ne place
să numim privirea spre cer...

de acolo vine o altă primăvară...

( Ana Sofian - De acolo vine.. )