Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub talpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fara sa simt
Inima mea, in pie pt ascunsa, vie...
N-am sa mai spun ce am gresit si cand...
Vreau soarele-amintirile sa-mi spele...
Un egoism ingrozitor de stramt
M-a coborat in ochii lumii mele.
Impleticit, m-am ridicat spre munti,
Intr-un iernatic asfintit de soare,
Pe cand ametitor bolboroseau
Sub gheturi somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit si ochii-mi lacrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Si s-auzea cum fasie prin crengi
Cenusa argintie de ninsoare.
Ca serpii din povesti, patrunsi in trup,
Un gand vrajmas in mine-a prins fiinta —
Da, pentru ce n-as spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastra constiinta.
.........................................................
Sa-ti multumesc... As vrea s-o fac candva,
Si am s-o fac cu patima-ntr-o seara,
Cand ea, ascunsa-n piept, va inceta
Sa ma apese grea si sa ma doara.
Se lasa o-seara limpede si buna,
Alunecand cu vantul prin copaci.
In departare, spre parau, rasuna,
Ca un ecou, talangile la vaci.
Vazduhu-i aspru, greu si argintat...
Pe-ntinderea zapezii ochii-mi lunec
Si-i totul alb si parca-s rusinat
Ca singur eu lumina o intunec.
De ce pana si-aici rasai din nou,
Numele tau sunandu-mi-l in minte,
Tu, fata cu ochi limpezi si prelungi,
Cu frunte-atat de alba si fierbinte?
De ce prin vanturi glasul ti-l aud
Duios, dar vesnic treaz, ca in blesteme?
Si cantecul pe care l-ai cantat
C-o floare scuturata prea devreme...
Am fost, stiu bine, uitator si rau
Cand ma priveai cu muta-nduiosare...
De-aceea azi, cand te-am pierdut, nu vrei
Sa te imbraci in straie de uitare?
Pe-atunci puteam eu, oare, sa prevad
Cu ochiul mintii atintit in vreme
Ca in curand am sa traiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme?
Tin minte, intr-o seara-ntamplator
Te-am revazut, voioasa si straina.
Am vrut in ochii-ti iar sa m-oglindesc,
Si-un chip strain ti se-oglindea-n retina.
Am mers o vreme-alaturi; eram palid.
Ne-am despartit. Sub falduri de omat
Paseam tacut si ravasit, cu fata
Intoarsa peste umar, indarat.
Ai inceput un cantec nou vietii,
Si n-ai gresit atunci. Dar in urechi
De ce-mi rasuna-atata de salbatic
Cantecu-acesta cu dureri stravechi?
Cum vreau sa-mi frang odata jalea asta
Si sa te uit pe tine si-acest cant!
Si chinul ca de-atunci, cu palme calde
Si-ntinse, mangai doar ninsori si vant!
Imbata-ma, padure-n valuri moi
De liniste, de iarna si de sara,
Alunga pentr u mine, pe carari,
Prin vant, cea mai frumoasa caprioara!
Aprinde pe cascade valvatai,
Fa-ti stelele mai tainic sa luceasca,
Opreste-n rapi al framantarii duh
Si pace da-mi, da-mi pace suf leteasca!
....................................................
Padure, sora mea, la tine vin,
La tine vin, sa-mi spovedesc pacatul.
C-am cheltuit atatea zile seci
Din viata ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit in vant,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumina,
Sunt vinovat c-o fata cu ochi mari
Si-a-nlacrimat privirea fara vina,
Sunt vinovat c-as fi putut si eu,
Tintind in timp a visului pupila,
Sa plamadesc, cum nu am plamadit,
Minuni modeste, simple, din argila.
Sunt vinovat ca daca mi-ai lua
Tot ce mi-ai dat cu palmele batrane,
De mi-ar ramane sporul ce l-am strans,
Cu prea putin in lume as ramane.
Asculta-ma, cand viforele bat,
Durerea pe stejar nu-l infioara,
Dar carii cand il rod incet, flamand,
Dureri neincetate il doboara.
Si spune-mi, ce-i mai dureros aici —
O lovitura repede, cumplita,
Ori remuscarea care te framanta
Inceata, nemilos, neadormit?
Padure, sora mea, am suferit
Cand glume reci imi inghetau pe buza,
Am suferit, si grele remuscari
Imi tiuiau nendurator sub spuza.
Dac-am vazut intinse bucurii
Ce prind s-aprinda pretutindeni stele,
Am suferit la radacina lor,
Ca nu era si urma mainii mele.
Si de-am vazut durerile lasand
In suflete si-n tr upuri negre urme,
Am suferit ca poate-ar fi putut
Si mana mea sa-ncerce sa le curme.
Padurile isi valuresc in jur
Albastrele lor unde calatoare,
Si-n aer ul iernatic, dens si pur
Prind soapte-aprinse imprejur sa zboare:
— Prietene, nu cauta scapari
Crezand ca ispasit-ai vina-n vina
Si nici nu-ti asfinti sub tanguiri
Prisosul ce ti-l darui, de lumina.
Cantarea care-ai fi putut s-o-nalti
Au inaltat-o altii — nu te doara —
Ci alta mai tarziu poti inalta,
Dar adevaru-i ca putea sa moara.
Prietene, te du acum — te-astept
Pe mai tarziu cu alte vesti, de bine;
Sa te-nvelesc in calduroase foi,
Ori sa raman straina pentru tine.
E-o dimineata — parca niciodata
Nu mi-a fost dat o alta sa privesc.
Padurile sclipesc a primavara
Si fumuri calde-n crengi se-ncolacesc.
Simt — nevazuta-n aer — o putere.
Vasleste des, cu aripe subtiri,
Ma umple cand cu-nfiorari voioase
Si cand cu dureroase rabufniri.
Trec in galop sub stresini de padure,
Sorb aerul si ca pe-o apa-l samt.
Si totu-mi pare-atat de larg in juru-mi,
Si iarasi totu-mi pare-atat de stramt!
Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
Ma-nconjura in roiuri de scantei
Salbatica padurii tinerete
Si-ntelepciunea batraneasca-a ei.
............................................................
Dar oare eu in ceasurile albe,
Prin lume petrecute, ce-am facut?
Nestapaniti, ei prinsi in hora zboara,
Ori, sara, cufundati in ganduri, tac...
Dar eu, mi-am castigat eu bucuria?
Nu mi-a fost traiul sarbad si sarac?
Si totusi multi din ei au ochiul mintii
Posomorat din timpurile vechi.
Si multi din ei nu inteleg cantarea
Ce insisi ei si-o canta in urechi.
Nu am facut eu prea putine lucruri
Pentru-acesti oameni buni, cu cuget drept,
Care mi-au dat cantarile padurii
Si sanatatea care-mi fierbe-n piept?
Am sa ma duc acolo unde fumul
Din hornuri negre serpuieste-n sus,
Unde sclipesc luminile si suna
Adormitoare cantece de fus,
Unde flacau-n palme mari mangaie
La fel de patimas si fericit
Unealta, cand e vorba sa munceasca,
Si fata, cand e vorba de iubit.
Ii zice Rapa Arsa. Pinii strambi
Deasupra ei se rasuceau spre slava,
Cadavrele de pin zaceau in vai;
Se deschidea priveliste bolnava,
Pietrisul stralucea murdar in soare,
O slatina de apa-l oglindea —
Se-ntuneca la fata calatorul
Trecand prin rapa cu lumina rea.
Aici din ploi se inchegau puhoaie,
Si catre sat se pravaleau urland,
De-aici spre sat treceau in ierni de groaza
Lupi suri, cu cozi tarsite pe pamant.
Aici cresteau flori albe si mai cresc
Dar lacramau sub roua stranse-n cete
Si-aveau un farmec mai duios, mai trist
Decat au cele mai mahnite fete.
Copil fiind, veneam ades aici,
Marturisesc, cu spaima si oroare,
Ma atragea bolnavul peisaj
Cu flori atat de trist stralucitoare.
Imi era mila. Mila-mi aducea
Mangaietoare lacrimi pe pupila,
Si suf letu-mi se bucura-n secret,
Fara sa stiu, de-aceasta calda mila.
De cel ce-am fost atunci azi ma desparte
Ceva ca un troian ori ca un nor.
Zambesc inveselit gandind acuma
La farsa ce-mi jucam nestiutor.
Nu mai pastrez simtirile de-atunci,
Imi par imaginare, de poveste...
Pastrez doar amintirea unul loc
Ingrozitor, ce astazi nu mai este.
Un viaduct cu gratie-si arunca
Deasupra rapei arcul alb, de smalt.
Din rapa, tineri se inalta pinii,
Si eu cu ei privirile-mi inalt.
Trec trenurile lungi, ca o ninsoare,
Scanteile-n vazduhul pur se cern...
Respiri aici o pura prospetime.
Decor stravechi, incins de-un arc modern.
Acei pe care i-am luat drept pilda
Au semanat pe rapa noi paduri,
Au indreptat in albii apa care
Tasnea cotropitor din crapaturi.
Dar n-ar fi fost deajuns atata numai,
N-ajunge doar vazduhul cu ozon,
Cand nu ar fi aceasta innoire,
Superbul arc ce trece, de beton.
Iar, suflete, nici tie nu-ti ajung
Purificari in aerul de tara;
Natura numai, oamenii ei, chiar,
N-ajung si nici cainta ta amara.
Sa te cuprinzi temeinic de ideea
Acestei vremi, ce prinde astazi fruct,
In tine sa iti zamislesti cu truda
Imaginea acestui viaduct.
Nu iti va fi mai greu decat acelor
Ce-aici, in munti, l-au construit sub ploi
Si-au insanatosit pe totdeauna
Privelistea bolnava de la noi.
Fii codru, daca poti, cu zeci de glasuri,
Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci,
Dar nu uita porunca vremii tale;
Fii codru-n acest secol — douazeci.
( Nicolae Labis - Framantarea intima )
