luni, 15 martie 2010

Stele de rugina


Aprinsa seară curge cu scāntei
Treceam prin visul tău a doua oară
Dar prima dată era primăvară
Acum īnsă nu mai ştiu ce e.

Īn primadona stelelor mai ninge
Cu fantezia īncă de-nceput
La prima notă dintr-un cāntec mut
C-o vālvătaie steaua ne atinge.

Şi parcă steaua nu mai are-un rost
Deşi cāntăm aceeaşi melodie
Iar flacăra privirii-i tot mai vie
Dar parcă seara nu mai e ce-a fost.

Mai curge cu scāntei aprinsa seară
Iar glasul meu de amurgiri s-a spart
Tu eşti aceeaşi eu m-am preschimbat
Din Făt-Frumos, īntr-o răpusă fiară.

Regatul lumii porţi ne-au făurit
De ceară scumpă, lemn şi de scāntei
Din carul vieţii călăreţii mei
Călătorind īn zare m-au rāvnit.

Treceam prin visul tău a doua oară
Visezi frumos, dar steaua-a ruginit
A treia oară nu am mai venit.
Dar cine ştie? Va mai fi vreo seară.


(  Ioan Grosaru - Stele de rugina )

Ideal





I
Venise fata de-mparat
Cu alte fete pe-nserat
S-aduca apa din izvor
Din zari un tanar calator,
Sosind pe-acolo, s-a rugat
Sa bea din cana lor.



Iar fata de-mparat i-a dus
Cofita ei; si cand i-a spus
Flacaul cel dintai cuvant,
Ea sa uita speriata-n vant,
Si ca certat-apoi si-a pus
Privirile-n pamant.
As vrea, ca si la-ntorsul meu,
Sa fii aici sa-mi dai sa beu
Iar ea, tot nemiscata stand
Cu ochii-n jos, si tremurand
De lupta ei, tarziu si greu
Rosti sfioasa: Cand?
Si maine poate... Mai tarziu...
Ori peste-un an! Nici eu nu stiu.
Sunt fiu de crai. Cararea mea
Pe-aici va fi... Ne vom vedea:
De-acum iubitul tau sa fiu,
Iar tu iubita mea.
Apoi pleca in grabnic pas...
Avea atata dor in glas!
Era voinic si tinerel,
Inalt si tras ca prin inel:
De-atunci si ochii i-au ramas
Si inima la el.



II
Si fata de-mparat veni
Si-a doua zi, si-a treia zi,
Si-n toate zilele pe rand,
Incete clipe numarand,
Tot astepta doar o veni
Flacaul mai curand.
Grabitul soare scapata,
Si fata tot acolo sta;
Si noaptea umeda din vai
Venea pe-ntunecate cai;
Tarziu in noapte-abia pleca
Si fata la ai sai.
O fi bolnav! O fi murit!
O, Doamne, el ar fi venit
De-atata timp! mai stiu si eu!
Si doru-i plangator mereu
Crestea de presimtiri hranit,
Din ce in ce mai greu.
Trecu si vara, si trecu
Si toamna, si pe vai cazu
Zapada iernii, si-apoi iar
Sosi-nfloritul Ciresar
Dar nici acum voinicul nu,
Doritul ei drumar!
Dar totusi, azi el va veni...
Nici azi nu vine... unde-o fi?



Dar maine va veni! Stiu eu,
Ca-mi spune inima! Si-al meu,
Al meu de-acum in veci va fi;
Ce bun e Dumnezeu!
Tu, vant de seara,-n calea ta
Nu l-ai vazut venind cumva?
Si nici tu, nor, nu l-ai vazut
Prin multe lumi cate-ai trecut?
Sa-i spui, te rog, de-l vei afla
Ca-l plang si ca-l sarut!
Sa-i spui ca florile din strat
Le ud si cresc mai ravarsat,
Dar florile-pe-obrazul meu
Palesc, ca prea le ud mereu;
Si cate-amaruri am rabdat
Stiu, biata, numai eu!
Ca pentru dansul, ca-l iubesc,
Parintii-n drum ma ocolesc
Si m-au gonit din casa lor;
Ca toti ai mei azi nu ma vor!
Sant singura, pe cai traiesc,
Sunt singura, si mor!
Treceau drumeti pe langa ea,
Soptind, dar fata nu-i vedea.
Treceau si zilele zburand,
Treceau si luni, treceau pe rand,
Treceau si ani, ei nu-i trecea
Rabdarea, asteptand.

 

III
Auzi! ca valuri dupa val
Navalnic tropotit de cal!
Si suna vaile-ndraznet,
O, asta e voinic drumet!
Si-n zarea lunei vezi pe mal
Un tanar calaret?
Ochi dragi, de-atata timp pustii!
Mi-ai zis plecand: aici sa fii,
Si-aici, aici tu ma gasesti!
Dar uite, obosit ce esti!
Stiam eu doar ca ai sa vii
Stiam ca ma iubesti!
Dar ah, cat m-ai lasat s-astept!
Dar unde-ai fost? O, spune drept!
De-acum tu nu vei mai pleca,
Sa-ti lasi plangand iubita ta:
O, vino, strange-ma la piept...
Ce bine mi-e asa!
Si nu ma-ntrebi, ce plans nebun
Am plans de-atunci? O, cum s-adun
In vorbe-atata gand pribeag,
Si cum sa-ncep... O, da-mi toiag!
O, cat esti de frumos si bun
Si cat imi esti de drag!
Dar n-a venit!... Si ea cu zor
Oprea din drum pe calator,



Razand cu hohot ii spunea
Povestea ei; apoi plangea:
Ei l-au vazut, dar ei nu vor
Sa-i spuie ce facea?
Pe unde-i el? Nu s-a gatit
De-ajuns acum pentru nuntit?
O, nu! Pentr-un alai domnesc
Atatea lucruri trebuiesc
Si-atata vreme! N-a venit
Ca-i tanar si-l gatesc!








IV
Pe-atunci erau vlastari in lunci
Copacii de-azi, si tineri prunci
Erau barbatii. Colo-n sat
Copile mici; ea le-a purtat
Pe brate, si e mult de-atunci,
De mult s-au maritat!
Acum pe carje sa proptea!
N-avea puteri, si tot venea.
Pe aici, pe-aici, e drumul lui...
E noapte-acum... ba inca nu-i...
L-am asteptat: atat as vrea
Sa pot de-acum sa-i spui!
Dar intr-o seara ea simti
Ca azi e cea din urma zi:
Ori vine azi de undeva



Iubitul ei si-o va lua,
Ori daca nu, cand va veni
El n-o va mai afla.
Si n-a venit! Nici n-a-ncercat
Sa se ridice de-unde-a stat
Sarmana, caci de-ajuns simtea
Ca-n veci de-acum nu va putea
Sa plece, nu, si nemiscat
Sta franta, si murea.
Veni atunci din rasarit,
Pe drum o baba. S-a oprit,
Caci auzise la izvor
Gemut ca de crestini cand mor
Si capul fetei l-a proptit
In poala ei usor.
De jale plang... Nu pot sa-nec
Amarul gand ca, iata, plec
Si n-am putut sa-l vad macar
O data! Ah, e gand amar!
Dar sus, in lumea-n care trec,
Al meu va fi el iar!
Iar sfanta Vineri o privea
Cu mila, Uite! zise ea
Un veac de om tu asteptand
Robit-ai fost de-un singur gand
De-ai fi stiut tu, draga mea,
Acestea mai curand!

El si-a uitat de ochii tai!
De mult s-a-ntors pe alte cai,
Caci lui menire i s-a dat
S-a-ntors de mult si s-a-nsurat;
Flacaii lui au alti flacai:
E Negura-mparat.
A fost un gemet intreit
Din totul inimii pornit
Si-apoi o liniste de veci!
Din lumea asta intr-alta treci.
Si nici nu stii, tu, om trudit,
Ce-i lumea-n care pleci! .
Si sfanta Vineri s-a plecat
Spre moart-apoi, i-a sarutat
Inchisii ochi: Te departezi
Cu dragul gand, ca ai sa-l vezi!
Oh, omule, esti inselat
In toate cate crezi!
A ta e mergerea mereu
Spre tinta drum ingust si greu
Dar tinta niciodata nu-i
A ta! Si-n gand tu tot ce-ti pui
E numai vis, caci Dumnezeu
Te poarta-n voia Lui!


( George Cosbuc - Ideal )

Intamplare simpla



Ne-om aminti candva tarziu
de-aceasta intamplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
tampla fierbinte langa tampla.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei i se deda Florarul.

Polenul cade peste noi,
in preajma galbene troiene
alcatuieste-n aur fin.
Pe umeri cade-ne si-n gene.

Ne cade-n gura cand vorbim,
si-n ochi cand nu gasim cuvantul.
Si nu stim ce pareri de rau
ne tulbura, piezis, avantul.


Ne-om aminti candva tarziu
de-aceasta intamplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
tampla fierbinte langa tampla.

Visand, intrezarim prin doruri –
latente pulbei aurii-
Paduri ce ar putea sa fie
si niciodata nu vor fi.

(  Lucian Blaga- Risipei se deda florarul )



duminică, 14 martie 2010

Drum de clepsidra




Drumurile acestea cioplite în mine,
Drumuri pe care doar tu le ştiai,
Netede, albe, drepte...
Drumurile celelalte, bifurcate
Pîna la barierele netrecerilor în amintiri.
Nu-ţi era totul permis
Sau nu ştiai să le sapi mai departe,
Să explorezi distanţele lor,
Ale căutărilor de nepătruns.
Astfel, ai călătorit
Prin existenţa mea
Dar nu m-ai găsit niciodată.
Ti-am spus odată
Că peste zidul abrupt din mine
Este un gol sau poate chiar mai multe
Peste care nu se poate trece
Spre un tărîm nou al drumurilor,
Dar toate cărările se unesc la un moment dat,
Pierd din identitatea lor paralelă
Şi devin comune, se unesc într-un complicat
Şi frăţesc du-te vino prin mine,
Ca apoi să se piardă în nişte spaţii
Prin care chiar visele se rătăcesc uneori.
Oh! Era uşor să citeşti
Inscripţiile de pe gîndurile îngropate
La răspîntiile capitulării dorinţelor,
În ciuda curiozităţii tale, aproape indolente,
Mă cunoşteai penibil, pe de rost
Capitol cu capitol,
Mă citeai ca pe un roman de duzină,
Eu care aveam pretenţii ştiinţifice
Sau convenţional de pretenţioase
Despre lume şi despre viaţă,
De aceea poate te poticneai
Mult prea des undeva
Şi cedai obosit lupta, pentru o cană cu vin
Sau un vis la gura focului
Fumînd o întreagă herghelie de nori
Peste formele ce treceau prin noi de-a valma,
Ne amestecau confuz ca să nu ne mai găsim
Decît cu mare greutate
Printr-un aer încins, mirosind a ţigară.
Era uşor să mă dezveleşti de cuvinte,
Dar ţi-era atît de greu să citeşti sensul
Din spatele lor
Sau spaţiile imaginate între rînduri.
Polurile sentimentelor te făceau irascibil,
Cîteodată trist, sălbatic sau fad de apatia
Jocului de circumstanţă al valorilor
Ce ne deosebeau atît de mult lumile,
Straturile sociale, destinele.
Capricios, acest joc al tău, de-a viaţa
Sau de-a moartea sau de-a iubirea.
Inhibat de frica convenienţelor
Te închistai tot mai mult în reguli de societate,
Reguli aproape matematice, insensibile,
În care fiecare porţie de iubire era cîntărită,
Cumpărată ca într-un bazar orb şi zgomotos
Ce mă ucidea, strop cu strop de sînge şi suflet
Aproximativei posibilităţi de sinucidere
A iubirii cernite, a dorului mut
Ţipînd o limbă interioară.
Azi esti deja de mult dus din mine
Şi nu simt nimic deosebit
În drumurile secţionate geografic în subconştient.
Numai drumurile prea comune au rămas cu amintirea
Prezenţei tale vagi, prin mine,
Acele drumuri ale toamelor singure si ale iernilor
Cu ninsori centrifuge prin spaţii în care albul
A acoperit fiecare părticică de culoare.
Drumurile neterminate
Te mai aduc de asemenea uneori înapoi,
Drumurile lăsate în paragină,
Pe care nu se mai plimbă nimeni...
Doar amintirea ta, cîteodată,
La un început de iluzie
Cînd o muzică tragică a sferelor
Mai atinge în treacăt o undă de poezie
Pe un drum, pe care te-am pierdut demult,
Într-o altă viaţă, sau dragoste, sau drum, sau metaforă... 
 
( Luminita Soare - Drumuri )

Deschide



 Deschide ochii!





Cum nu mă vezi?!
Eu sînt copacul din faţa casei tale,
ce-ţi bate la fereastră dimineaţa,
şi-adun pe crengile-mi bogate
doar triluri de privighetori,
să-ţi umple inima de cînt
să uiţi de frig şi chiar de toamnă.
Nu-nchide geamul!
Ai să opreşti sărutul
florilor de mai
s-ajungă pîn-la tine!


Oare, am ştiut?

M-am născut anonim,
am avut timp
doar pentru o frîntură de vis
şi-apoi m-am pierdut,
la fel de anonim,
în braţele unei nopţi fără de margini.
Dar ce am făcut cu frîntura de vis
pe care, pentru o clipă, am avut-o întreagă?
Oi fi ştiut?... că e a mea?


Vis

Ai fost un vis
pe care l-am crezut aproape
în vraja nopţii ce se depărta
cînd Luna îmi cădea în poale
şi tu erai prin preajma gîndului
tot mai aproape.
Vine septembrie!
şi iarăşi plîng,
pe aripa de vultur
ce mă devorează.


Te-am căutat

Te-am căutat şi te-am strigat
în valea luminii, în valea umbrelor!
dar numai norii despărţiţi de furtună
au auzit strigătul ce a aprins pădurea,
în dorul rădăcinilor mistuite-n adîncuri
unde se limpezea seva unui adevăr
pierdut de milenii. 

( Viorela Codreanu Tiron - Deschide ochii! )

Rasu' plansu'




Pleoapa cu dinti, cu lacrima mânjita,
sare cazuta în bucate,
dovada ca nu pot trai numai acum
sunt amintirele mele, toate ...

Dovada ca nu pot vedea fara martori
e copilaria, adolescenta mea,
dublând nefiinta acestei secunde
cu nefiinta ei de cândva.

Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
ma bufneste când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.

Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
în ochiul lucrurilor reci
si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul
neinventatilor regi.
 


( Nichita Stanescu - Rasu' plansu' )

sâmbătă, 13 martie 2010

Iubire silnica





Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic.
Pe viata si pe moarte. Fara frica,
Compatimesc pe cei care abdica,
Dar eu raman cu mine insumi, schivnic.

Si de s-ar da si lumea pe din doua,
Cum harti politice-o mai arata,
Eu tot voi adora aceasta fata,
Cazuta sub catusele de roua.

Eu o iubesc. Vitralii de cenusa,
Spre a ne desparti, se-ntemeiaza,
Si cheia singura se-nvarte-n usa
Singuratate spre a-i da si groaza.

M-au condamnat juratii mei de gheata
La o iubire silnica, pe viata


( Adrian Paunescu - Iubire silnica )

Dar vantul...



M-am aşezat în cuibul meu de paie, după o zi de umblet prin noroaie.
Am plîns un trup de om ascuns de soartă, într-un căuş de palme de copil şi o frunză moartă.
Atîta ploaie lîngă altă ploaie, au aruncat din lacrimi in noroaie.
Deschid acum o poartă după poartă, să te găsesc în gîndul ce în vînt mă poartă.

Trec Dunărea cu tine in libere convoaie, nepăsători de visele ce se îneacă în şuvoaie.
Eu îţi sărut o mînă caldă fără să ştii, deodată şi ca un vînt normal mă las îmbrăţişat la tine în poartă
Acum te simt aievea în gîndul meu de ploaie, ca un zefir de noapte bună în cuibul meu de paie.
Am vrut să te sărut pe o petală a tinereţii tale ce te poartă, dar vîntul mă aruncă mereu în altă soartă. 



( Constantin Gabriel Obreja - Dar vantul.. )

Tu esti somnul



Întotdeauna toţi m-au iubit,
Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.
Am trecut printre oameni
Mereu acoperită de dragoste,
Cum trec prin iarnă
Acoperită mereu de ninsoare.
Legea talionului e fără milă.
Iubirea cere iubire
Cum sângele cere sânge,
Când ninge
Şi lascive, ameninţătoare,
Funii lungi de argint
Scămoşat mă încing,
Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.
Dar eu trec prin zăpadă dormind,
Tu eşti semnul din care
Nu vreau să mai ies,
Rar câte-o privire mai mare
Distrată, uitucă visez,
Neaua moale îngheaţă pe mine,
Mă strânge,
Mi-e cald în somn şi bine
Şi ştiu că o să mor,
Aş fi iertată
Dacă m-aş trezi din tine,
Dar nu-mi doresc decât,
De sub pleoapele închise izvorât,
Fâlfâitul acesta uşor.
Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,
Spre inima celui din urmă labirint,
Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată
Care-o să mă găsească vinovată
Poate
Şi-o să mă pedepsească pentru toate
Iubirile pe care le-am netrăit dormind.


( Ana Blandiana - Tu esti somnul )

vineri, 12 martie 2010

Visez


Visez o lume-n care-s carusel...
Cu-n braţ de fier rotesc nemărginirea,
În timp ce altul legănă iubirea
Din al meu suflet, trubadur rebel.

Visez o viaţă fără sens banal,
Când talpa-mi dreapt-aleargă ca nebuna
După cea stângă; ambele-s doar una
Prea logodită cu un trup real.

Visez...de n-aş visa n-oi putea fi
nici carusel, nici sens cu tălpi grăbite,
şi-ntre idei cu chipuri ipocrite
ascunde-mă-voi de ultima zi...

( Mariana Kabout  - Visez )