Tezaurul in codrul cu talhari

 
          Din luna lui Iunie 1882.

                         A plâns scriind-o.

         Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

         

lui Emin 

( Scrisorile lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle )

Umbra

Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă si tristă mirare
Voi duce-o cu mine mereu

Şi-apoi intr-o zi oarecare
În care-mi va fi cel mai greu
Voi pune-o în vechi calendare
Duminica trupului meu

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă
Te rog pe tine umbră
Să redevii fiinţă

Flămand de iubirea intreagă
Pe vremi cu amurg mohorat
Cînd zorile noaptea-şi dezleagă
Mă satur cu-o umbră şi-atat

Şi sufletul meu te mai roagă
Magnetic catarg doborat
Tu umbră tăcută si dragă
Aşează-ţi fularul la gît

O umbră se închide în mine
O umbră prin mine trecu
E-atata de rău că e bine
E-atata de mult da că e nu

Bacovia-şi iese din sine
Şi rade in "a" şi în "u"
O umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu

( Adrian Paunescu - Umbra )

Maini reci

din când în când nu mai avem mâini.

stăm cu trupurile lipite unele de altele,

ne privim. când vrem să ne îmbrățișăm,

din locul mâinilor ies ierburi înalte.

atunci știm că nu ne vom atinge niciodată

că în locul lor, vară de vară,

vor fi aduse și mai multe mâini, străine nouă

îmbrățișate la mal.

cresc în munții de sub apă, unde nu se poate ajunge.

uneori le putem vedea de aproape, alteori dispar

soarele și trupurile întinse la mal

lovesc apa încet. ne afundăm în ea și, din locul în care dispari,

algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.

în fiecare noapte stau la căpătâiul tău

și-ți veghez mâinile. apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari.

( Andra Rotaru     - Maini )

Boare

Eu ştiu să plutesc,
ai grijă de aripa mea –
uneori
lumina
e grea
ca respiraţia
literei
şi boarea
de abur
de treceri…

Învaţă-i tăcerea
de vrei
să adii…

Aş vrea.

( Ileana Popescu Baldea - Boare )

De ce nu m-as intoarce printre pomi?

De ce nu m-as intoarce printre pomi,
Printre arborii chirciti de vantul fierbinte,
Printre stolurile de frunze
Care tipa ca pasarile,
Printre frunzele aproape nebune,
Amestecate in hoardele pescarusilor
Si pornite la prada;
De ce nu m-as intoarce
Pe plaja rascolita de vant,
Printre icre uscate si putrede alge,
Unde ma pot rostogoli plangand
Frunzelor, pasarilor, pestilor,
Predandu-ma hohotitoare,
Sub soarele aspru,
Prin zapada sarata,



Unde ma vezi si ma lasi.
O, mare,
Trupul meu poate sa-si nasca urmasi,
Sufletul meu niciodata.

 

( Ana Blandiana - De ce nu m-as intoarce printre pomi? ) 

Am inteles

Chiar dacă nu purtăm îngerii

răstigniţi pe braţele noastre...

chiar dacă nu avem aripile frânte

de la sângerosul zbor în bătaia săgeţii...

Chiar dacă nu avem sufletul orbit

de nemurirea din noi,

am inţeles că SUNTEM

atunci când nu am încetat să risipim iubire...

M-am aşezat pe o piatră

şi piatra

mi-a răspuns !

Andras Chiriliuc - Am inteles

Intr-un suspin necunoscut..

Lăsați câmpia să respire, sub cerul poleit cu stele,
Nu rupeți firele de iarbă, ce pe cărare au crescut,
Și nu ucideți cu privirea mireasma-ascunsă printre ele,
Fi-ți sufletul oricărei nopți ce vă primește cu-n sărut.

Puneți-vă cununi de raze, în părul răvășit de vânt
Și-ntinde-ți brațele spre cer, ca două aripi de condor,
Împodobindu-vă tăcerea, cu cioburi sparte din cuvânt,
Simțind mirosul crud de iarbă și lacrimile cum vă dor.

Pe tâmpla umedă a zării, așterne-ți foșnetul din crâng,
Să mângâie-n tăcere frunza, crescută-n ramuri neperechi,
Rămâneți credincioși câmpiei, unde miresmele se strâng,
Si nu uitati ca tot ce-i nou,sub clar de luna pare vechi.

Priviți cum stele căzătoare, se sting în alte veșnicii
Și nu vă-ndepărtați de vise, nu regretați ce n-ați făcut,
În zorii zilei următoare, la margini vechi de galaxii,
Veți regăsi din nou câmpia, într-un suspin necunoscut.


 ( Ungureanu - Lasati campia sa respire)

Tu unde esti, in ce gand?

Noaptea a nins peste camp cu pamant

Tu unde esti, in ce gand?

Crengile zvelte si goale in bezne

danseaza intruna...

Uite-le sanii, uite-le glezne.

Noaptea a nins peste camp cu pamant

si crengile zvelte, si goale, cu luna

luneca negre si-aiurea, intruna

danseaza intruna

Tu unde esti?

In ce gand?

frunzele negre-ti cazura

cu toatele, oarbe-n cautatura?

Ah, de-ar mai fi in adancul schilav si urat

doar o creanga cu roadele pline,

sa m-adun, sa ma-ntorc si sa vin iar la tine:

- "Na un mar!"... si atat. 

 

 

 

( Nichita Stanescu  - Cantec de iarna )

Se despletesc ghetari la pol

Se-asterne iarna-n parul nostru si sufletul e viscolit,
Pe langa tample cresc troiene si fulgii-n gene-au inflorit,
Se frang copacii peste umeri si ramurile plang de dor,
Iar undeva pe langa zambet, viata-mi asterne alt decor.

Aprinde-mi focul printre ganduri si lasa-ti chipul la vedere,
Imi este frig cand esti plecata si toata iarna-i o durere,
Se despletesc ghetari la pol si se retrag in larg de mare,
Si nu stiu ce sa cred iubito, cand toata iarna-i o intamplare.

Opreste vantul pentru-o clipa, si fa cumva sa ninga lin,
Sa-i strang intreaga frumusete cand ratacesc printr-un suspin,
Si striga-ma cat poti de tare, din alt trecut indepartat,
Frumoasa mea si-apoi sa ninga, sa ne topim intr-un oftat.

Noi ne iubim ca-n primavara, cand fulgii mari de papadii,
Purtati de vant cadeau pe gene sculptate-n lacrimi argintii,
Acum pe chip purtam ninsoare, purtam fuioare reci de vant
Si ne-ntrebam, asa, sa fie, cat va mai ninge pe pamant.


( Ungureanu - Se despletesc ghetari la pol )

Prin lacrimi inca viscoleste

Zapada pe strada, zapada in plete, zapada-n destin,
In alb sta-mbracata, o umbra cazuta-ntre perne,
Aproape ca-i simt respiratia calda si gestul divin,
Si ma doare tacerea, ce sub pleoape se-asterne.

Prin lacrimi inca viscoleste si ninge tot mai rar,
Mii de stelute-mi cresc pe gene cand clipesc,
E semn ca-ntreaga noastra iarna, nu vine in zadar,
Si alb imi e cuvantul si-n alb te pretuiesc.

Ti-am pus sarutul langa tampla sa nu iti fie frig,
Minunea mea cu fulgi in par si gestul destramat,
Invata-ma cum este iarna, invata-ma cum sa te strig,
Si spune-i umbrei sa ramana, in ochiul lacrimat.

Rosteste-mi numele-ntr-o noapte, cand totul e un vis,
Si nu lasa urme-n zapada cand vii de prin trecut,
Priveste sufletul ranit, ce portile si le-a deschis,
Sa poti intra cu toata iarna stransa-ntr-un sarut.

Ungureanu - Prin lacrimi inca viscoleste