Reinventarea cuvintelor

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

( Nichita Stanescu - La inceputul serilor )

Alint

De când ai început a te alinta cu numele meu,
cuvânt din cuvintele obişnuite cu lumea
în care se născuse relaţia noastră,
de-atunci am învăţat să te numesc eu
şi să te ascund la piept de teamă
ca nu cumva să te vadă şi să mi te răpească.

Îmi mângâiai privirile cu zâmbetul tău
şi râdeai de fiecare dată când mă împiedicam
de dorul de tine, mai mereu neatent.
Mă bucuram doar din când în când şi în grabă,
de frică să nu îmi citească cineva bucuria
şi să vină să se bucure cu mine, de tine.
Mirată, tu îmi mai spuneai o dată cât de mult;
îmbrăţişarea nu ni se va termina niciodată.

Ştiu. Mult de tot; de tu; de eu; noi.


( Daniel Puia- Dumitrecu  - Alint )

Iubesti

Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.


( Lucian Blaga - Iubire )

Sub o stea

Exista cate un roman
Sub cate o stea
Cu luminile ei
Pururea treze,
Caruia Dumnezeu, ca unui copil,
I-a prins mana in mana Sa,
Invatandu-l cum sa picteze.


( Grigore Vieru - Zugraveala de sus )

Viata-ntr-un chenar

undeva

pe-o stâncă

deasupra norilor

cu neguri albe în vânt

strig la lună

să-mi dezbrace stelele

înveşmântate în ploi reci

de singurătăţi

o dâră de lumină

plimbă viaţa-ntr-un chenar

şi-mi citeşte uitarea

din ultimul

anotimp

lumânările plutesc

un stol de fluturi albi mă bântuie

doar ochii legaţi

cu pânză de umbre

mai sunt

în galaxia mea se face linişte

o rază cosmică

se tânguie

pe vârfuri

de frig

( Ileana Popescu Baldea - Inainte de inceput )

Doua trupuri

stau în linia soarelui aş vrea
să îmi crească un trup
în care să nu mai am umbre

aştept să rămân ceea ce sunt
privesc spre mine cu teama
că frigul are mâini fără sfârşit
îmi va cuprinde
toate cercurile deodată
şi nu voi mai respira
decât plecând

înăuntrul acesta este doar o cale
un fel de a fi alunecare spre cer
îmi ridic o primăvară
mă spijin de ea ca de un cedru
mereu înalt
atât cât să văd
toate aducerile-aminte

să nu mă mai mire întâmplarea
de a rămâne în lucruri

(  Ela Victoria Luca-  Sa nu mai am umbre )

Alta lume

Sunt dimineti in care
Zeii semintelor ma recunosc,
Ma privesc cu uimire
Si-mi spun
„Parca te-am mai vazut undeva“,
Eu am aceeasi impresie

Dar nu-mi amintesc unde
Si ca sa nu-i dezamagesc
Le zambesc
Si le fac semn ca da.
„Azi primavara
In palatul acela de sub pamant
In intunericul gingas
Nu erai dumneata?
Se auzeau pasi din cand in cand
Deslusit...“
Iar eu, fara sa-mi fi amintit,
Murmuram da, da.
Da, eu trebuie sa fi fost,
Si eu va cunosc,
Zei mititei
Risipiti in tarana si roua,
Chiar daca minte nu tin,
Si eu simt ca vin
Dintr-o lume
In care ma inchinam voua.
O lume in care
Avusesem un rost
Si careia o sa-i cer candva
Adapost.

( Ana Blandiana - Sunt dimineti )

Masca

Ne tremură paşii pe frunze uscate
pe cărări neştiute de nimeni trecând...
De departe simţim cum sufletul bate
şi soarele-asfinte când mergem tăcând.

Ce mască purtăm pe faţa întoarsă
în noi şi spre noi strivind vechi hotare
şi buzele noastre vorbesc mult prea arse
cuvinte nespuse şi... mult prea ne doare

că nu strigăm lumii şi cerului-naltul
adevăruri aflate doar ca prin minune.
Şi tu eşti bătrân şi copil când bazaltul
din mine sculptezi cu mâini de genune.

Îmi mângâie fruntea privirile tale
şi simt că ai vrea să atingi neatinsul
şi sufletul meu ferecat în petale...
şi ierburi de câmp ce-mi cutremură visul...

( Lelia Mossora - Masca )

Albul e prea putin alb

Adieri de suflet
pe fire de liliac alb…
Gustul buzelor tale
uitat pe o margine de vis…

Nopti cu stele
atat de calde
incat ploua
cu liniste…

Si …
atat de albe
incat chipurile noastre
par scanteieri
pe o catifea albastra.

Mirare in ochi,
chemari in tacere,
tremur pe pleoape…
maini intinse
spre trupuri
cu miros de verbina…

Asteptare…

Clipe prelungite
cu dor,
cu durere,
cu sarutari,
cu secunde
ce devin
tot mai des…amintiri…

Clipe care trec,
clipe care isi ard ecoul
in gesturi
de ieri,
de maine…

Adieri de liliac alb
pe suflete
ce se apropie obsesiv
de cifra… 1.

( Lelia Mossora - Liliac alb )

De ce dai voie vantului?

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?

De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma, 
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi ... iar mie, nu-mi dai voie ...

( Radu Stanca - De ce dai vantului ? )