Floarea ploii

Cu floarea ploii intre dinti
Si cu-un cutit de apa-n maini,
Voi spinteca taceri fierbinti
Sub tainicul latrat de caini.

E noaptea fara de hotar
Si ploua fara de cuvant
Si lacrimi vechi in ochi tresar
Si-un foisor in cer s-a rupt.

Las floarea ploii pe-un fagas,
Cutit de apa nu mai am,
In intunericul de pasi
Sar caii speriati in ham.

Sclipesc noroaiele-mprejur
La fulgerul intermitent,
Stau norii ca-ntr-un abajur
Insurubati in continent.

Si-mi creste floarea ploii iar,
Si-mi cade catre dinti pe chip
Cutit de apa jugular
Si mi se face dor sa tip.

Dati ploaia lumii mai incet
Ca sa se poata auzi
Cum inima unui poet
Mai face - n miezul noptii zi.

Cutit de apa-n dreapta mea
Si floarea ploii intre dinti
Ce neguri voi mai spinteca
De dorul zorilor fierbinti?

Si iarasi toate cate-au fost
Devin ce-au fost in mod firesc
Si nu mai are nici un rost
Ca lacrima sa mi-o pazesc.

Si-adorm ca un iesit din minti
La umbra unei negre paini,
Cu floarea ploii intre dinti,
Cu un cutit de apa-n maini.

(Adrian Paunescu - Noaptea dinaintea primaverii )

Orizonturi

Cand in bemol, cand in diez,
Cand inainte, cand-napoi,
Putere n-am sa regizez
Toata distanta dintre noi.

Ea se creeaza natural,
Din umbra mea, din umbra ta,
Ca sa ma simt un ultim cal
Ce n-are dreptul la o sa.

Sta departarea la refren
Si se repeta delirant,
De parca intre noi e-un tren
Ce-mpinge garile-n neant.

Alergi spre mine si alerg,
Pe drumul, zi de zi, mai lung
Si, daca n-am fugi in cerc,
N-ar fi s-ajungi, n-ar fi s-ajung.

Aceeasi muchie de cutit,
Aceleasi pante de noroi,
Ma tem ca ne-am obisnuit
Cu departarea dintre noi.

Psihologie de amanti,
Narav de camarazi de front,
Mereu mai reci si mai distanti,
Ca orizont de orizont.

Ne e din ce in ce mai greu,
Nu ne putem preface, nu
Un capat trist al lumii, eu,
Un capat trist al lumii, tu.

Distanti la suflet si la trup,
Tu ma infirmi, eu te infirm,
Suntem silabe ce se rup,
Dintr-un cuvant ramas infirm.

Ma-ndemni, asa cum te indemn,
Sa ne unim pe-acelasi ring
Suntem magneti de-acelasi semn,
Ce se doresc si se resping.


( Adrian Paunescu - Nu regizez distanta dintre noi )

Povara catorva cuvinte

Aceleaşi drumuri şi aceleaşi ţinte
Aceiaşi porumbei pe-un blid de linte
Naivul răsplătind pe cel ce minte.

Mi-e dor de tihnă şi de lucruri sfinte
De-o lacrimă întreagă şi fierbinte
De umilinţă şi de rugăminte
Către duioase mume-morminte.

Dar duc povara câtorva cuvinte
Mi le atârn de gât cerând în minte
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.

( Constanta Buzea - Naivul rasplatind pe cel ce minte )

De-a baba oarba

Hai sa credem tot ce spunem,
E un joc foarte frumos.
Tu sa-mi spui: "Te iubesc"
Si eu sa ma bucur copilareste,
De parca mi-ai fi daruit un briceag
Cu prasele de os.

Sa-mi spui curat
Tot ce cugeti tu
Despre vecini, despre univers
Si despre ploaie;
Sau sa nu-mi spui nimic
Si toate gândurile mele sa deie din cap
Ca asa e.

Iar eu sa-ti spun:
"Pe unghia asta tu ai un lac adânc
Si pe toate celelalte câte o mare.
Daca misti degetele prin zilele mele,
Poti stârni Niagare."

Si pâna seara din cuvintele mele
Sa creasca o iarba înalta
Care sa-si scoata coltul prin cer,
În vârf cu pamântul nostru,
Ori cu vreo samânta de stea.

Si tu sa crezi în iarba mea.
S-o crezi pe toata, orbeste.
Si eu sa cred în urma ta cu un pas,
Cavalereste.


( Marin Sorescu - De-a baba oarba )

Deasupra focurilor

Sunt ca un abur descântat trecând din vis printre izvoare
o picătură din înalt şi trupul tău din nou mă doare.

Eu sunt doar omul fără azi ce nu aşteaptă să sfârşească
basmul frumos din care cazi, de sus, din lacrima cerească.

Şi-s palmele întinse-n van deasupra focurilor noaptea;
sunt omul clipei cât un an şi cu sărutul cât e moartea.

Mereu am alergat spre-acum şi-nspre-ntunericul de iartă.
Eram în vară-un gest de fum ce începuse-abia să ardă

şi tu erai culoarea mea ce o dorisem neştiută
de ochiul cerului, de stea şi de mireasma-n somn pierdută.

Eu sunt doar omul fără zestre de luna plină şi de cântec,
eu sunt sau nu... dar gându-mi este între tămâie şi... descântec.


( Lelia Mossora - Deasupra focurilor)

Acelasi gand

Fereşte-te să ai dreptate
Când eşti îndrăgostit.
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristeţea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!


( Nichita Stanescu  - Acelasi gand )

Intersectie dincolo de aparente

pe aleea unde copacii se laudă cu jocul umbrelor
din politeţe ne apropiem doar să descoperim
încă o parte necunoscută
inutilă risipa vorbelor

o nu am fost niciodată aşa departe
cum vezi prin ploaia asta gravă
în care mi-am internat plecările
spre alte necunoscute
însă fă-ţi timp
pune capu’ pe piept
auzi cum se zbate inima
ca o pasăre decapitată
tremurând continuu
scuturându-se în nebunia ei
într-o lepădare de mituri
până spre utopicul apus
norii lasă eşarfe lungi
cât să dea un carnaval
peste iarna de hârtie

( Marius Nitu - Intersectie dincolo de aparente )

Fluture de noapte

Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec…
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete…
Sunt eu...
cea care ucide apusul
cu umbre de vis...
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută...
Sunt adierea vântului prin părul tău...
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii...
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui!
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu!
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi...
Calea Lactee îşi pierde urma în mine...
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii...
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire...
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău!
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopţile plânse odată!

Modelează lutul meu
să poţi face din el
chipul adevărat al omului din mine!

Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Şi nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puţin alb
şi cerul prea puţin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simţim:

infinitul fiecăruia dintre noi...

( Lelia Mossora - Fluture de noapte )

Plus

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem-una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).



( Marin Sorescu - Contabilitate)

Jocul de-a viata

Să luă un nor,
să-l coasem într-un colţ de batistă
şi să-l numim SOARE !

Să culegem lacrimile
de pe obrajii omului iubit
şi să le numim STELE !

Să facem un drum nou
din vidul aşezat între noi!

Să adunăm tot verdele frunzelor
şi să tivim pomii goi !

Să întindem palmele spre cer
şi să-i atingem sufletul albastru !

Să prindem din zborul lor
cuvintele nespuse
şi să le aşezăm în acelaşi coş peste
DOR,
DURERE,
ABSENŢA,
TĂCERE,
IUBIRE !

...iar când se vor ivi zorii,
să ne spălam faţa
cu amăgirea unui
“a fost cândva“ !


( Lelia Mossora- Jocul de-a viata)