Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.
M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.
Şi, uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.
Prin gări descreierate - accidente,
Mărfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.
Jur-împrejur, privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate.
Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.
Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon şi nume de regină.
Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci, să scapi de toate.
Dar tu-nţelegi, de fapt, că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.
Neputincioasă, tristă şi frigidă,
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.
De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o.
Lăsând ambiţiile de o parte,
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfântă casă.
Pe urmă, vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericită rugă,
Purtând pe tâmple soarele şi luna.
Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră, pentru veşnicie.
( Adrian Paunescu - Nebun de alb )
