Prima incercare

Am îmbrăcat, în zori,
haina albastră a infinitului,
mi-am smuls rădăcinile din pământ
şi am pornit pe aripa vântului.

Ameţit de primele pale de aer,
întâi m-am strecurat tremurător,
apoi, alegându-mi singur cărările,
am devenit îndrăzneţ şi cutezător.

Chiuiau norii şi văzduhul.
Inima bătea pieptul să-mi spargă.
Mă legănam pe razele soarelui...
Pământul, încerca înapoi să mă tragă.

Prindeam în pumni şi-n plămâni
ceaţa deasă a norilor,
mă ascundeam în valurile lor
cu gust umed şi înţepător.

Oraşelor de pitici le făceam semn
clătinându-mi aripile argintii.
Îmbrăţişam, fără să mă satur,
coloritul tarlalelor pe câmpii.

Urmăream scăriţa drumului de fier
şi şerpuitul pâraielor,
Respiram ozonul înălţimilor
şi simţeam răcoarea zăvoaielor.

Ceva mi-a adus aminte de pământ:
foamea, a mea şi a motorului,
Şi mă gândeam cu teamă la o alta,
Cea nesecată, a pământului.

M-am întors timid, cu teamă,
parcă cerând tuturor iertare.
Am fost primit pe un covor de flori...
Pământul ştia că sunt la prima-ncercare!

( George Ioana - Primul zbor )

Sfanta-i suferinta celor ce cad urcand

Nu pot uita urcusul de-atuncea legendar,
Mereu mai sus, spre boldul luceafãrului clar!

Se tot spunea cã pãsãri cu ochii de opali
S-ar fi aflând în plopii înalti, monumentali,

Si eu, vãzând spre zorii cu-naltele vâltori,
Cum au zbucnit la ceruri un rând de zburãtori,

M-am avântat, si plopii am prins a-i cuceri,
Fãrâmã cu fãrâmã, în fiecare zi!

Cu cât mi-era mai fricã, mã aburcam mai sus,
Sã vãd ce lumi se aflã dincolo de apus?

Dac-atingeam cu fruntea al astrelor colan,
Mã prãbuseam cu capul în jos ca un hultan -

Mã nãucea durerea, dar n-am gemut nicicând,
Cãci sfântã-i suferinta celor ce cad urcând!

( Eusebiu Camilar - Plopii monumentali )

O lume ce arde

În ce să mai cred?
Cuvintele mă-ndeamnă să cred în ele,
soarele luna şi stelele în ele,
dar eu cred doar în noapte,
în îngerii de ceară
ce mă-ndeamnă să le descopăr
paradisul lor plin de dulceaţa pierzării,
o lume plină de vise frumos parfumate,
cu mireasma unei iubirii în ceaţă,
ce vrea să-mi dea un fir de speranţă
pentru a-mi reclădi livada viselor.

În ce să mai cred?
În oamenii de piatră ce-mi zâmbesc,
mereu acelaşi zâmbet cald ce te frige
şi care te ameţeşte în jocul buzelor reci
ce sunt doar a le tale

( Bogdan Marcel Hirja - In ce sa mai cred? )

Inima rasfatata

Doamne, inima
nu mi-e buna de nici o treaba,
Prea am tinut-o-n piept numai podoaba!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la scoala;
Am crutat-o...si mi-a ramas nepriceputa, goala.
Am crescut-o mai rau ca pe printese:
Nu staruie-n nimic, nu coase, nu tese.
Voinica, se plange ca oboseste-ndata:
Inima far de rost, inima rasfatata.
Credeam ca asa trebuie: poetii
Sa-si poarte inima mai presus de greul vietii!
Dar iata, acum mi-e plina de toane si nazuri,
Sta numai de dragoste, imi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apuca atacuri
Ca nu-i dau raiul, scari la cer, punti peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o indrept.
Numai singur Tu de-acum poti...Te astept.
Intra, Doamne, acolo, la ea in piept

( Vasile Voiculescu - Te-astept: intra )

Joaca preferata

Cum ceaţa trece fără urme
peste valea-ntunecată
nici trupul meu nu lasă urme
pe-al tău, vreodată

Când vânt şi vuiet împreună
doboară tot, ce mai găsim?
La fel şi noi stăm împreună
Apoi, în somn, ne despărţim

Cum pot atâtea nopţi să treacă
fără vreo stea sau lună
Şi peste noi să treacă
O despărţire lungă. 

 ( Leonard Cohen - Joaca preferata )

Cioburi

Tu uită-mă şi iartă-mă
Mereu.
Şi-ngroapă-mă, urăşte-mă
Dar tot mai des, mai rar
Tu cântă-mă, descântă-mă
Sunt eu…
Şi nu mă mai lăsa să plec
Fără de tine noaptea
S-o petrec.Nu vrei?
Petrece-mă şi cântă-mă
Mai des, mai rar
Dar mai ales descântă-mă
Nu poţi.
Sunt eu…
Un ciob uitat pe-un
Trotuar.
De vrei să mă aduni şi
Să m-arunci în buzunar
Priveşte-mă dar
Fără să m-atingi, căci
Ai să vezi şi
N-ai să crezi
Ai să mă pierzi.Nu crezi?
Visează-mă şi râde-mă
Nu ştii
Când voi pleca
În noaptea mea pribeagă
Ai să mă plângi
Şi-n braţe să mă strângi
Nu ai să poţi.
Dar cântă-mă…şi tot
Mai des
Mai rar de n-ai să poţi
Descântă-mă.
De dragul tău alină-mă
În amintirea toamnei uită-mă
Şi-n clipa greu tăcută
Fără să plângi , îngroapă-mă
Să-ţi fiu pribeag
Să-mi fii popas
Nu mă lăsa să te mai las
Că am plecat într-un pustiu
Să nu mai fiu
Să nu-ţi mai fiu
Dar de aceea cântă-mă
Tu tot mai rar
Eu tot mai des
Hai , plânge-mă, descântă-mă
Ucide-mă, îngroapă-mă
Dar mai ales, des…Uită-mă.

( Bordeanu Dragos - Uita-ma )

In praf de stea..

Cu tine în grăuntele de rimă
ne-am oploşit tăcand, şoptind, oftînd...
şi condamnaţi de toţi pentru necrimă
formăm un cuplu cununaţi pe gînd.

De-al firii chin în noi vocala strigă
de-un dor născut în geamăt de pustiu,
nescrise legi şi spaţii vrînd să-nvingă
fioru-ntemniţat în lut, dar viu.

Şi-mi sprijin fruntea de-al tău sfat pe filă,
mă-mbrac cu-a lui lumină ca să-ţi plac,
să mă găseşti ba doamnă, ba copilă
cînd împletim dorinţele colac.

Să părăsim rutina colbăită,
să ne iubim nebuni în praf de stea
pe pat de existenţă infinită
în pulsul cel din urmă de cişmea.

( Lupu Svetlana - In praf de stea )

Pe contrasens

Pe multe drumuri, pe multe, se'ncearcã
gândul spre tine. O, sfârsitul acela de zi,
peste care cãzurã grabnice brume !
In grãdina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tânjind
mai invocã si acum
lumina ta fãrã de nume.
Unde dormi astãzi - nu stiu. Nici un cântec
nu te gãseste. Astãzi
tu esti unde esti. Iar eu aici. Depãrtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele'n vãi, focul în noapte pe dealuri,
si pe pãmânt a pus anemone si patimi
cãrora ziua nu le prieste.
Ca o poartã s'a'nchis. Nici un semn nu strãbate
vãmile, vãmile.

 ( Lucian Blaga- Pe multe drumuri )

Zbatere de aripi

am sărit peste perne, ne-am bătut cu ele
şi le-am călcat în picioare
iar părul meu în şuvite ude
avea miros de iasomie

mi s-a părut că timpul stă pe loc –
luni de zile a continuat să stea

soarele a apus de multe ori
peste hainele mele împrăştiate pe jos
acum el a luat forma buzelor mele
şi păstrează tăcerea

când sunt pe moarte, fluturii
se zbat mai puţin decât oamenii 

( Alice Diana Boboc - Fluturii se zbat mai putin )

Muti, printre cuvinte

muti printre cuvinte,

..ridicăm castele...

de nisip sihastru,
poduri de nuiele,
ferestre de aur,
uşi din astre crude,
porţi de aer - visuri...

locuim în ele...

până când...
un zgomot
diluează-n grabă,
tăceri printre ape...

le simţim iar grele...

pânze tulburate
se ridică-n cerul,
ce păstrează tainic
seva-n perle mierle
cântecul, rostirea
ne devine rug...
rugi se-nalţă-n şoaptă

printre pietre curg
suflete tăcute
uimiri de pământ
trupuri calde-n noapte
gheţuri redevin

flacăra străbate
fibrele-ngheţate
dimineţi trezire
linii prin destin
timpul îl destramă
suflete revin...

 (Anne-Marie Bejliu  - Muti, printre cuvinte )