Si nu-i zi..

Te caut în lut,
te caut în prund

şi ..mă afund....
şi mă afund …

Nu ştiu de e zi
şi nu ştiu de e noapte…

dar eşti departe ...
dar eşti departe...

Mă mir că oceanul nu-i paradis

aşa cum mi-ai zis...
aşa cum mi-ai zis...


Te caut în şoapte ...
te caut în zi

Nu ştiu să conjug
verbul “a fi “...

Te caut în stele
te caut în noapte...

Eşti prea departe...
Eşti prea departe...

Nu eşti corola ce-am descâtat,
nu eşti al nopţii de cântec bărbat,

nu eşti tu vraja ce mi-ai promis...

nu eşti decât vis...
nu eşti decât vis....


Aş vrea să te sorb
cu păcate cu tot …

şi nu pot...
şi nu pot...

Mi-e rece azi ziua

şi cântecu-i trist

dar încă exist...
dar încă exist...

Mai cer înc-un dar de la cerul divin,
să te alin...să te-alin...

Şi vorbele-s mute de durere şi ger ....

Ce să mai cer ?
Ce să mai cer ?

Să vii iar din plauri cu gândul bogat
şi să tai al ferestrelor rost descântat...?

Să vii şi s-aduni în podoabe minuni...?
Să dezlegi de dureri ale valurilor lumi ?

Ar fi mult mai presus decât poţi tu să dai,
ar fi mult mai presus că pâinea s-o tai

în două ...Să fii al pământului rod ?
Şi tot stau... şi tot stau şi...socot

ce lumină să caut şi ce nenoroc
ar urma să mă-mbrace în al humii soroc ?

NU pleca ! NU veni !
Eşti aici…şi nu eşti...

Eşti mereu omul care
îngână poveşti

să m-adormi ...să mă strigi
să-mi adulmeci c-un gest ...

să rămân cu povara unei singure frici -
c-ai putea să mă-nalţi ...c-ai putea să ridici
cu şoaptele tale durerea de ieri ...

Şi nu-i zi...şi nu-i zi

să nu-ntreb dacă asta e tot
ce voiam de la viaţa
ce m-a prins în năvod…

Şi nu-i zi ....

Şi nu-i zi....

( Lelia Mossora - Si nu-i zi )

Ratacita

Pierdut-am drumul către tine
tot căutându-te în van.
Aceleaşi nopţi când somn nu vine
mai pribegesc spre alt liman.

Se schimbă lacrimile-n sare,
se zbate gândul în pelin;
culorile-amurgesc în mare
când adevărul nu-i în vin.

Pecetluiesc corăbii visul,
catarge se întind la cer
nebănuind că paradisul
i-ascuns în lacrima ce-ţi cer.

Sărută vântul răni de dor
spre-albastre zări iar alergând.
Pe buze macii roşii mor
între tăcere şi... cuvant. 

( Lelia Mossora - Intre tacere si cuvant )

Mereu insetata

Vine un timp
al tăcerii…
Vine un timp
când izvoarele
se întorc în matcă…

Vine un timp
când stelele cad
roi
de pe cer
vestind sfârşitul începutului…

Vine un timp
pentru trezirea din vis…
Dintr-un vis ce se voia
realitate.

Vine un timp
când doi
înseamna doar
fiecare departe…
departe…

Vine un timp
când florile mor,
când parfumul lor nu mai este acelaşi.

Vine un timp
pentru toate,
dar nu şi pentru
NOI…

Vine un timp în care
tristeţea seacă toate lacrimile
neplânse încă…

Vine un timp al adevărului
atât de crud
încât verdele frunzelor îl absoarbe...
prin toţi porii…

Vine un timp
când cad măştile
şi suntem
iar
noi,
cei
trişti
şi goi…

mai goi cu acele câteva clipe
de fericire furată,
minţită,
înşelată,
sperând…în fantasme…

Tu esti fata morgana…

Niciodată nu te voi putea atinge…

Niciodată nu voi bea apa
sufletului tău
de care îmi este atât de sete…

Niciodată…..

( Lelia Mossora  - Vine un timp )

Sunt atat de TU

Sunt

prelungirea degetelor tale…

Sunt ochii
care veghează infinitul din tine…
Sunt cuvântul nespus
şi gestul abia
îndrăznind să se ridice
spre albastru...

Sunt prelungirea
sângelui tău
care curge
doar
prin
mine...

Sunt pleoapa
care îţi închide
universul...

Sunt mâna cu care
mângâi stelele…

Sunt gândul tău de seară
gemând de patimi
neştiute...

Sunt talpa care
îţi sărută umbra...

Sunt...
atât
de
TU
încât
sufletele noastre
se îneacă
în acelaşi
abis
de lumină...

Sunt cântecul de cocori
rămaşi
în toamna asta
uitată
de lume...

Sunt sâmburele tău
de adevăr
sau...
de otravă...

Sunt gustul
buzelor tale...
dulci-amărui...

Sunt minunea
născută
în palma ta
întinsă
pentru ultima oară
la margine de drum...
vietii,
iubirii,
mie...

( Lelia Mossora - Sunt... )

Pe-o margine de suflet

Pe-o margine de vis
s-au oprit culorile toamnei
toate…

Pe-o margine de sărut
te-ai aşezat ca roua dimineţii mele dintâi
când am pipăit culoarea
zorilor impreună...

Pe-o margine de clipă
te-am aprins ca pe o candelă
în altarul iubirii
şi te-am numit OM
atât cât să îţi simt sufletul
călătorind prin mine
ca printr-un labirint.

Pe-o margine de gest
te-am căutat în formele neştiute
ale norilor bântuiţi de furtună.
Erai aici , demult ,
de la facerea lumii
aşteptându-mă să vin
cu braţele încărcate
de florile pământului răscolit
de prea multa iubire...

Pe-o margine de zâmbet
te-am primit ca pe-o ofrandă
a zeilor încercănaţi de timpul
scurs atât de fără de sens.

Pe-o margine de suflet
te-am aşezat
că să-mi umpli orele de singurătate
şi să visam împreună
la noi, cei cu lumina în păr,
cei cu soarele în mâini,
cei cu buzele uscate de dor,
cei care nu cunoaştem
decât
păcatul de a iubi
infint de departe,
infinit de mult,
infinit…
de infint.

( Lelia Mossora - Pe-o margine de clipa )

Nordul din mine

Ai devenit rugăciunea mea de seară.

Fără ochii tăi
nu pot privi lumea.

Fără mâinile tale
nu pot pipăi infinitul.

Fără buzele tale nu pot săruta florile.

Fără degetele tale nu pot cânta simfonia
iubirii nesfârşite.

Fără tălpile tale nu pot călca
frunzele veştede din altă toamnă.

Ţi-am învăţat chipul pe de rost...
şi l-am aşezat pe faţa mea
ca să pot privi prin ochii tăi,
ca să pot gândi cu gândurile tale,
ca să pot săruta cu buzele tale,
ca să pot mângâia cu mâinile tale.

Am învăţat pe de rost fiecare gest al tău,
ca să mi te întorc în suflet
ca pe o poveste cu îngeri...

Ţi-am învăţat paşii pe de rost
ca să-i opresc la pragul meu.
Şi am chemat iubirea într-un botez de lumină nouă
ca să o aşez pe fruntea ta
de rege neîncoronat al Nordului din mine.

( Lelia Mossora - Nordul din mine )

Abur descantat

Sunt ca un abur descântat trecând din vis printre izvoare
o picătură din înalt şi trupul tău din nou mă doare.

Eu sunt doar omul fără azi ce nu aşteaptă să sfârşească
basmul frumos din care cazi, de sus, din lacrima cerească.

Şi-s palmele întinse-n van deasupra focurilor noaptea;
sunt omul clipei cât un an şi cu sărutul cât e moartea.

Mereu am alergat spre-acum şi-nspre-ntunericul de iartă.
Eram în vară-un gest de fum ce începuse-abia să ardă

şi tu erai culoarea mea ce o dorisem neştiută
de ochiul cerului, de stea şi de mireasma-n somn pierdută.

Eu sunt doar omul fără zestre de luna plină şi de cântec,
eu sunt sau nu... dar gându-mi este între tămâie şi... descântec.

( Lelia Mossora - Deasupra focurilor )

Multumesc T.T.

Prima incercare

Am îmbrăcat, în zori,
haina albastră a infinitului,
mi-am smuls rădăcinile din pământ
şi am pornit pe aripa vântului.

Ameţit de primele pale de aer,
întâi m-am strecurat tremurător,
apoi, alegându-mi singur cărările,
am devenit îndrăzneţ şi cutezător.

Chiuiau norii şi văzduhul.
Inima bătea pieptul să-mi spargă.
Mă legănam pe razele soarelui...
Pământul, încerca înapoi să mă tragă.

Prindeam în pumni şi-n plămâni
ceaţa deasă a norilor,
mă ascundeam în valurile lor
cu gust umed şi înţepător.

Oraşelor de pitici le făceam semn
clătinându-mi aripile argintii.
Îmbrăţişam, fără să mă satur,
coloritul tarlalelor pe câmpii.

Urmăream scăriţa drumului de fier
şi şerpuitul pâraielor,
Respiram ozonul înălţimilor
şi simţeam răcoarea zăvoaielor.

Ceva mi-a adus aminte de pământ:
foamea, a mea şi a motorului,
Şi mă gândeam cu teamă la o alta,
Cea nesecată, a pământului.

M-am întors timid, cu teamă,
parcă cerând tuturor iertare.
Am fost primit pe un covor de flori...
Pământul ştia că sunt la prima-ncercare!

( George Ioana - Primul zbor )

Sfanta-i suferinta celor ce cad urcand

Nu pot uita urcusul de-atuncea legendar,
Mereu mai sus, spre boldul luceafãrului clar!

Se tot spunea cã pãsãri cu ochii de opali
S-ar fi aflând în plopii înalti, monumentali,

Si eu, vãzând spre zorii cu-naltele vâltori,
Cum au zbucnit la ceruri un rând de zburãtori,

M-am avântat, si plopii am prins a-i cuceri,
Fãrâmã cu fãrâmã, în fiecare zi!

Cu cât mi-era mai fricã, mã aburcam mai sus,
Sã vãd ce lumi se aflã dincolo de apus?

Dac-atingeam cu fruntea al astrelor colan,
Mã prãbuseam cu capul în jos ca un hultan -

Mã nãucea durerea, dar n-am gemut nicicând,
Cãci sfântã-i suferinta celor ce cad urcând!

( Eusebiu Camilar - Plopii monumentali )

O lume ce arde

În ce să mai cred?
Cuvintele mă-ndeamnă să cred în ele,
soarele luna şi stelele în ele,
dar eu cred doar în noapte,
în îngerii de ceară
ce mă-ndeamnă să le descopăr
paradisul lor plin de dulceaţa pierzării,
o lume plină de vise frumos parfumate,
cu mireasma unei iubirii în ceaţă,
ce vrea să-mi dea un fir de speranţă
pentru a-mi reclădi livada viselor.

În ce să mai cred?
În oamenii de piatră ce-mi zâmbesc,
mereu acelaşi zâmbet cald ce te frige
şi care te ameţeşte în jocul buzelor reci
ce sunt doar a le tale

( Bogdan Marcel Hirja - In ce sa mai cred? )