E ora noastră de culcare,
în geam se leagănă perdele,
ca-ntr-o subtilă fluturare
de frunze, aripi, doruri,
stele
Nu este nimeni să-nţeleagă
de unde vine, cu ce rost,
când noaptea se întinde-ntreagă
peste acest oraş
anost
E poate doar o tresărire
din foste vremuri viitoare,
un vis hoinar, ori vreo iubire
ce nu şi-a mai aflat
hotare
Sau este doar un tremur fin,
al unei mâini ce se întinde
şi, când atinge, doar puţin.
se dă-napoi de la a
prinde
Ar putea fi o fâstâceală
a unui Creator tăcut,
ce-şi scaldă tocul în cerneală
şi-o ia mereu
de la-nceput,
mânjindu-şi guler şi manşete
cu stropi de cer, cu lună plină,
atins de veşnice regrete,
că nu creează
pe lumină
Oricum, toţi cred că-n şapte zile
a terminat, şi-acuma şade,
cuprins de nostalgii senile,
ca o fantomă
cumsecade
De ce nu s-ar ivi în treacăt,
la geamul tău, ori la al meu,
să ne deschidă şi-acest lacăt
al minţii, trist,
chiar Dumnezeu ?
( Elia David - Cand noaptea... )
