Noaptea-n Doma intristata, prin lumini ingalbenite
A facliilor de ceara care ard langa altare -
Pe cand bolta-n fundul Domei sta intunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,
In biserica pustie, langa arcul in parete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un inger;
Pe-a altarului icoana in de raze rosii frangeri,
Palida si mohorata Maica Domnului se vede.
O faclie e infipta intr-un stalp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamant cad sfaraind
Si cununi de flori uscate fasaiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic sopotit murmura.
Cufundat in intuneric, lang-o cruce marmurita,
Intr-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza,
Ochii cufundati in capu-i, fruntea trista si-ncretita.
Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Bland o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.
Ea un inger ce se roaga - El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet apostat;
El, in umbra lui fatala, sta-ndaratnic razemat -
La picioarele Madonei, trista, sfanta, Ea vegheaza.
Pe un mur inalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrange ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dansa sta in ruga-ngenuncheata.
Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu manile de ceara,
Val - o negura diafana mestecata-n stele; - clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;
Ce-ti lipseste sa fii inger- aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se intinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurande,
Doua aripe de umbra catra ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este ingeru-i de paza;
Langa marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea santa plana,
Langa dansa el se roaga, langa ea ingenuncheaza.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un inger este,
Insa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni indelungate
Vad aripile-i diafane si de dansele dau veste.
Te iubesc! - era sa strige demonul in a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le inmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinaciune el genunchii-si incovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.
.......................................................................
Ea? - O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, inger, rege si femeie;
El? - rascoala in popoare a distrugerii scanteie
Si in inimi pustiite samana gandiri rebele.
Despartiti de-a vietii valuri, intre el si intre dansa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Cateodat - desi arare - se-ntalnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe in dorinta lor aprinsa.
Ochii ei cei mari, albastri, de blandete dulci si moi,
Ce adanc patrund in ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc... Si ce departe sunt deolalta amandoi!
A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si in mana-i insceptrata, mana ei ingusta, mica.
Dara nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima in pieptu-i, mana ei trasa-ndarat.
In a sufletului taina, ea iubea. Clar si incet
Se ivea fata de demon feciorestile ei vise.
Ea-l vedea miscand poporul cu idei reci, indraznete;
Ce puternic e - gandi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul il rascoala cu-a gandirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
In stindardul ros si fruntea-i aspra-adanca, incretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.
.........................................................
Pe-un pat sarac asuda intr-o lunga agonie
Tanarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfaraind in aer bolnav. - Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soartea-i n-o-mblanzeste, nimeni fruntea nu-i mangaie.
Ah! acele ganduri toate indreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s indreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!
A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? - Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc in lume rele caror nu te poti opune,
C-opunandu-te la ele, tu viata-ti risipesti -
Si cand mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai in zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti
Si acele ganduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el in viata! Cat amor de drept si bine,
Cata sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? - Amararea, care sufletu-i apasa.
Dar prin negurile negre, care ochii ii acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui inger,
Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plangeri
Ea-i saruta. - De pe dansii negurile se descopar...
Este Ea. C-o multamire adanca, nemaisimtita,
El in ochii ei se uita. - Mandra-i de induiosere;
Ceasul ultim ii impaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte - cine esti ghicesc, iubita.
Am urmat pamantul ista, vremea mea, viata, poporul
Cu gandirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un inger sa ma-mpace, si-mpacarea-i... e amorul.
( Mihai Eminescu - Inger si demon )
