joi, 31 decembrie 2009

Rezolutii


Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc...

Octavian Paler

miercuri, 30 decembrie 2009

Un strain


Sunt un străin în propria existenţă… Rătăcesc fără busolă pe drumurile bătătorite al vieţii mele, fără să am niciun sentiment de deja-vu… Dacă o să mă întrebaţi unde merg, vă voi răspunde „Către mine”, dar paşii mă poartă din ce în ce mai departe şi nu ajung niciodată la uşa sufletului meu. „Destinatarul necunoscut”, râde poştaşul şi îmi lasă în cutia poştală factura pe care trebuie să o plătesc pentru bucuriile mele, pentru eşecurile mele, pentru speranţele transformate în nori călători… Mă apasă lipsa de orientare şi devin, cu fiecare zi care trece, un călător împovărat de grija că fiecare oprire nu înseamă altceva decât o altă plecare către nicăieri. Sunt un străin în propria existenţă… Îmi poate spune cineva care este drumul către mine?! 

Cristian Lisandru  - Un Strain )

Concluzii


Apăsase clanţa cu sfială… Existase şi o oarecare doză de teamă, evident, probabil acea îndoială care lasă în atmosferă fiori reci tocmai pentru că părăsirea unei stări cunoscute, în care până şi sentimentele sunt aşezate în ordine, precum cărţile din bibliotecă, nu poate fi efectuată brusc. Ieşirea din propria cochilie călduroasă, protectoare, implică şi strângeri din dinţi şi momente în care ai dori să renunţi la… eliberare, dorită, de altfel. Creierul laborator de idei şi imagini, după cum spunea Eminescu - procesează intens, analizează diferitele variante, aduce sub microscop de gând o evoluţie ulterioară a evenimentelor, cu toate necunoscutele ei înşirate pe o sârmă invizibilă. Totuşi, apăsase clanţa. Cu sfială. Iniţial. Apoi cu mai multă fermitate. Aşa ieşise din cameră. Sau din ceea ce fusese până atunci. Păşise în altă cameră sau în ceea ce urma să fie. Prima mare surpriză fu liniştea. O linişte binefăcătoare, consistentă, vâscoasă, pe care nu o mai simţise de multă vreme. Aţi trăit vreodată momentul în care ai senzaţia că atingi liniştea cu buricele degetelor? Dacă da, atunci sunt convins că senzaţia de catifelare profundă este de neuitat. Nu trântise uşa atunci când plecase. O închisese uşor, ca să nu trezească din somn amintirile adormite, învelite până sub bărbie de pledul călduros al respectului pentru ceea ce fusese frumos. Apoi privise înainte. Şi trăsese liniştea în plămâni, cu aviditate…

Cristian Lisandru  - Liniste )

Definitia unui strigat


Ti-as spune ceva,
despre noi,
despre zapada de-afara,
despre dragostea mea.
Ti-as spune ceva,
orice,
numai sa nu creasca iarba tacerii intre noi.
Ti-as spune ceva,
ce-ai stiut,
sau ce stiu,
dar a-nceput sa creasca iarba tacerii intre noi
si s-au ratacit sunetele din cuvantul tarziu.

( Octavian Paler- Definitia unui strigat )

Clear my present


Sterge-ti lacrima din gene, lasa-ti ochii tai senini
Si nici urma sa nu fie c-ai fi plans sau ca suspini.
Zambetul de ironie pe-a ta fata sa se vada,
Pret sa nu pui pe nimica ea si lumea sa te creada.

Nu cata prin duiosie, nimicindu-te pe tine,
Sa`mblanzesti oameni si soarta si s-ajungi la vre un bine ;
Geniul ce domneste-n lume este geniul cel rau
Si decat sa fii victima mai bine sa fii calau!  


( Veronica Micle - Sterge-ti lacrima )

marți, 29 decembrie 2009

Sub lupa


Privim către un vârf de munte unde nu vom ajunge niciodată… Este muntele nostru, cu toate că paşii mei sau paşii tăi nu au măsurat niciodată potecile umbrite de crengile tăcutelor foioase… Ne place să spunem că suntem proprietarii muntelui, iar turişti ciudaţi vin să scrie pe copaci - folosind vârful cuţitelor - că se iubesc şi nu se vor despărţi niciodată. Este un paradox, fiindcă mulţi dintre cei care se identifică prematur cu Romeo şi Julieta pornesc pe cărări diferite în viaţă, ajungând la destinaţie separaţi… Muntele nostru respiră linişte doar atunci când avioanele nu se pot ridica de la sol din cauza ceţii… Mioriţa nu paşte pe culmile tăcute, şi nici nu oferă baciului informaţii preţioase, iar cei trei ciobani demni de o nuvelă poliţistă au renunţat la oierit şi şi-au deschis cârciumă în care râd, alături de alţi cheflii, de o baladă efemeră… Te invit pe vârful nostru de munte, iubito, pentru a încerca să zburăm către nemărginire, ca doi moderni Icari cu aripi de dor, oameni-păsări ce nu doresc decât să se prăbuşească unul în braţele celuilalt…

( Cristian Lisandru   - Noi  - http://lisandrulisandru.wordpress.com )

Gand bun, gand rau


Eu nu trântesc niciodată uşa atunci când ies din gândurile mele. Încerc de fiecare dată să nu fac zgomot, pentru că toate gândurile trebuie să aibă nopţi liniştite. Le învelesc înainte de plecare – aţi văzut vreodată cum dorm gândurile cu pătura sub bărbie? Este o imagine foarte interesantă, vă asigur… – şi le mai privesc o dată lung, înainte de a apăsa clanţa şi de a părăsi până dimineaţa lumea lor netulburată… Ajuns de cealaltă parte a uşii, respir adânc şi trag minute bune cu urechea. Gândurile dorm… Uneori, aceleaşi gânduri trăiesc zbaterea furibundă a coşmarurilor induse de stresul cotidian, se frământă sub aşternut şi mă strigă cu voci de copil speriat, iar eu ajung la ele şi le liniştesc oferindu-le un alt gând bun, raza lunii pline şi un ciob de oglindă din insomnia mea… Apoi închid din nou uşa şi-mi scot la plimbare nocturnă, respirând sacadat, gândurile care NU vor să doarmă şi se ţin scai de mine, călcându-mi pe urme la ore târzii…

( Cristian Lisandru   - Ganduri  - http://lisandrulisandru.wordpress.com )

luni, 28 decembrie 2009

Prin ploaie


Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.

Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de căldărăm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea...

Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.

( Nichita Stanescu - Frunzisuri )

S-astept?


S-astept sa vie viata cu cosurile pline
Si sa-mi astearna daruri din zari pna la mine?
S-astept n noaptea goala s-aud suind un pas
De prieten fara nume, strain si fara glas?
Cu aripi adormite n dimineata lunii
S-stept sa mi se-ntoarca n streasina lastunii?
S-stept poat-amintirea sa-si mai ncerce cheia
La poarta dintre dafini, s-astept cumva scnteia
Luminilor pierdute n pulbere si scrum?
La mine nu mai urca de-a dreptul nici-un drum;
De-abia o cararuie, o dra ca de fum.
Nu intra nici o usa, n-am prag, n-am palimar,
Doar stelele se-ngna cu noaptea-ntr-un artar.
Ce sa astept sa vie si ce sa nteleg,
Cnd peste mine timpul se prabuseste-ntreg?

( Tudor Arghezi - S-astept? )

duminică, 27 decembrie 2009

Indecizie


Te vreau, dar nu te vreau si
te urasc iubindu-te.
In vis te-am transformat in stea
ce se coboara lin spre un cosmar
in inima confuza din fata ta
un univers paralel se cutremura.
Tu taci, iar eu vorbesc
un dialog monologat
intre doua petale lacrimande
ale aceluiasi trandafir
de timp destramat. 


( Patricia Lidia - Indecizie )

Placeri nocive


Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc…
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.

( Ana Blandiana  - Poate ca ma viseaza cineva )

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Straveziu


A fost cândva pamântul nostru straveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine înganând izvodul clar si viu.
S-a-ntunecat apoi launtric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o salbatica risipa
de frumuseti prilej dadu întâia oara
pacatului sa-si faca pe sub arbori cale?

Nu pot sa stiu ce-a fost prin vremi, odinioara,
stiu doar ce vad: sub pasul tau, pe unde treci
sau stai, pamântul înc-o data, pentr-o clipa,
cu mortii sai zâmbind, se face straveziu.
Ca-n ape fara prunduri, fabuloase, reci,
arzând se vad minuni - prin lutul purpuriu.


( Lucian Blaga - A fost candva pamantul straveziu ) 

Inceput de calatorie


Copila mea şi soaţă,
Gîndeşte cu dulceaţă,
În ţările de jos trăi-vom împreună!
Iubeşte lenevind,
Iubeşte-mă murind,
În locul ce îţi seamănă!
Şi soarele-nmuiat,
Pe cerul răsturnat,
Pentru-al meu spirit are vraja,
Cum ochii-nşelători,
Atît de rugători,
Sclipind în lacrimi ceaţa!

Acolo nu-i decît plăcere şi splendoare,
Odihnă voluptuoasă şi calmă desfătare.

Iar mobile sculptate,
De veacuri patinate,
Vor decora odaia noastră;
Cele mai rare flori
Cu iz înşelător,
De-ambrozie, vor sta în glastră.
Tavanele prelungi,
Oglinzile adînci,
Fastul oriental
Totul aici şopteşte
Şi sufletul vrăjeşte
În graiul său natal.

Acolo nu-i decît plăcere şi splendoare,
Odihnă voluptuoasă şi calmă desfătare.

Pe străzile de apă
Gondolele se-mbată,
Cu chef de hoinăreală;
Pentru a-ţi împlini
O poftă de o zi
Străbat pămîntu-n seară.
Iar soarele pe ducă
Pămîntul înveşmîntă,
Şi apele, întregul burg,
În chihlimbar şi aur,
Lumea adoarme în
Lumina ce-o răsfrîng.

Acolo nu-i decît plăcere şi splendoare,
Odihnă voluptuoasă şi calmă desfătare.


( Charles Pierre Beaudelaire - Invitatie la calatorie )

vineri, 25 decembrie 2009

Gazduieste-ma


Nu voi pleca acasă în seara asta
stropi mari de ploaie
se sparg de asfaltul străzii
spălând urme de tăceri
şi gînduri ancestrale
lăsate în grabă de trecători
găzduieşte-mă la tine
voi sta în camera ta mică şi caldă
tu să-mi prinzi săruturi în perna urechii
legate cu buzele tale ca două cireşe cărnoase
nu-mi şopti nimic
doar priveşte spectrul tavanului
unde trupurile noastre sunt
ca două pantomime diforme
cu mişcări necontrolate
reflexia se propagă în albul retinei
reanimându-ne încleştarea
mâinile mele au intrat
în coloana ta vertebrală
forţa ei gravitaţională
mă înghite încetul cu încetul
în pîntecul tău cocon
atunci când cocoşii vor cânta
dis- de- dimineaţă
să-ţi aduci aminte de mine
că trebuie să mă naşti
în stropii uscaţi ai ploii.

(  Iuri Iulian Lorincz - Cand vor canta cocosii )

Prezent vs viitor




Nu cred în stele şi în teste,
Nu sunt decât şarlatanii;
Eu cred doar în ce văd şi este,
Şi rareori în ce va fi! 


( Luchi Tenenhaus - Prezent si viitor )

joi, 24 decembrie 2009

Dorinte


Mă-nnebunesc săruturile-ţi toate,
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.

În poala ta căzând, plângând în şoaptă,
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.

Când buza mea s-o-ntinde mai fierbinte,
Atunci îngheţe aspră buza ta.
Loveşte-mă, mă calcă, râzi, mă minte!

Dorinţa e-un călău ce ne pândeşte.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te părăsesc. căci dorul mă striveşte.

Fiindcă vreau să te păstrez, drept pază
Eu ţi-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.

Şi să rămâie visul meu ceresc:
Femeie dragă cărei să fiu drag,
Şi dincolo de moarte s-o iubesc.


( Endre Ady - Vreau sa te pastrez ) 

Rece





călcând pe vântul rece al dezbinării noastre
s-a rupt din veşnicie o altă zi în care
lumina ce respiră lumină în dezastre
nu ne mai calcă urma cuprinsă de splendoare
în colţul fiecărui atom ce leagă viaţa
rămânem doar o pată când clipa ne petrece
pe alte aşternuturi străini la suprafaţa
gândirilor ce lasă gândirea să se-aplece
spre-a liniştii ureche şi-n noi să se întoarcă
precum ninsoarea iernii se-ntoarce-n chip de ploaie;
găsind îmbogăţire în orişice remarcă
cedează vitejia odihnei în războaie...
ce-i astăzi de plecarea-ţi se-aruncă-n valuri repezi
şi frumuseţea piere când inima o lepezi?

( Ionut Popa - Calcand pe vantul rece )

miercuri, 23 decembrie 2009

Licar


Alunecoase clipe se sparg în mii de cioburi,
Se-nvârt într-o fantasmă rece,năucitoare.
În umbra-ncovoiatului salcâm cu scoarţa roasă
Mi-ascund privirea rece,sfidătoare.

Cu-n vuiet surd,aspru şi răguşit,
Izvorul rece sună între maluri.
Mi-a stins din inimă focul arzând mocnit,
Scânteile de-aramă înecându-le în valuri.

Cu sângele fierbinte în vene clocotind
Respir a florilor miresme.Încremenit
De vraja soarelui cu raze de argint
În mine întunericul şi-a dat obştesc sfârşit. 


 ( Maniceanu Valentin - Un licar de lumina )

Colind


Icea, Doamne, ceaste curţi,
Ceaste curţi, ceaste domnii,
Ler, Doamne, ler!
Ceaste multe-mpărăţii,
Ler, Doamne, ler!
Născutu-mi-au, crescutu-mi-au,
Crescutu-mi-au nouă meri;
La vârfuşor de nouă meri,
Arză-mi nouă lumânări;
De la nouă lumânări,
Pică-mi nouă picături;
Ruptu-mi-s-au
Trei râuri, patru pâraie;
Podurele, poveri grele,
Trec pe ele;
Care cum că mi-ş trecea,
Tot mie că-mi mulţumea,
Tot mie şi sfinţilor
Şi lui bunul Dumnezeu.

( Colind de batran - Culeasă de la Ileana Stanciu )

marți, 22 decembrie 2009

Obositi


Am cutreierat ani in sir marile
si cand ne-am intors ne-am dat seama
cat de putin ne indepartasem de tarm.
De fapt, nu ne indepartasem deloc.
Eram tot acolo si iubeam aceleasi lucruri
numai ca eram mai batrani
si ne venea greu sa suradem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surade usor.
Si iubim altfel, mai trist.
In rest suntem aceiasi si iubim aceleasi lucruri,



Iubim...

( Octavian Paler - Cei care am fost la Troia )

duminică, 20 decembrie 2009

Vine



Īşi zoreşte Săptămāna copilele cu pas ştrengar
La cules de raze duse, mai multe s-adune pentru dar.
Dintre toate, cea zglobie, Luni găseşte şi se-arată
Cu un imens buchet īn braţe, ce ţi-l dăruieşte-ndată.

Mai prejos să nu se lase, Marţi spre ceruri s-a-nălţat
Senin privirii să īţi coboare din azuru-ndepărtat.
Graţioasă Miercuri vine, la rānd urmānd ea după ele,
Şi-n darul de ieri presară lumină-n pulbere de stele.

Dintotdeauna īngemănate, Joi şi cu Vineri, īmpreună,
Ţi-or cerne vis nemaivăzut īn nopţile cu clar de lună.
Neobservată să nu treacă, Sāmbăta īn cale-ţi iese,
C-o adiere caldă dăruindu-ţi māngāierile-i alese.

Mezina rămasă-n urmă, se īntreabă darul ce să-i fie.
Din ce-a voit să-ţi aducă, toate-ţi aparţin deja ţie.
Abătută să n-o mai ştiu, Duminicii īn mānă īi las eu
Chiar de-i modest, cadou să-ţi fie… ţie, sufletul meu.

( Alina M - Daruri )

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Cameleon


Povesti citit-am de copil
Cu zmei, cu-ndragostiti, cu zane
Si toti spuneau ca sunt fragil
Ca nu cunosc viata pe bune.

Si-am hotarat atunci sa plec
In lumea larga de dincolo de casa
Iar probele ca sa le trec
Mi-am amintit sa-mi iau oglinda de pe masa.

La inceput priveam timid misterul
Caci chipul meu ma speria cumplit
Dar trebuia s-alcatuiesc finalul
Si-asa luat-am drept povata-un mit.

Priveam cum cresc si-ntelepciunea ii doboara
Oglinda prefacut-a chipul meu in demon
Si regret-am timpul pierdut, vroiam sa moara
Nu ingerul de la-nceput ci cel din urma..

Cameleon.


(  Mandra Ana -Maria - Cameleon )

Pregatiri de Mos




În contratimp cu realitatea
re-trăieşti doar
acele dorinţe
devenite măşti
sub chip


oglindiri viitoare
pe care de cîte ori
le invoci
devin
cuvinte şi timp


sau
numai aşa
vei putea pătrunde
mai-în-adînc
de tine însuţi


numai aşa
te vei putea înălţa
deodată cu nuntirile
cele mai adînci


uneori
reflectînd ecouri


alteori
numai tăceri 

( Iscru Adrian - Acele dorinte... )

vineri, 18 decembrie 2009

In asteptare



Ne intristam la vorbe aruncate
Din cuget lacrimi se ascund pe drum
Si te-astept,  frumoaso, ca un frate
Neandurand izvorul plin cu fum.

Te joci cu fapta, ani-I lasi departe,
Si te prelingi ca apa in album,
Din care nimeni n-a avut o parte,
Ci doar sperante cu-n picior pe drum.

Vreau sa te strig, ecou cu vocea stinsa,
Privire mata flacara din raza,
Cu inima senina si invinsa,
In lacrimile florilor din vaza.

Indiferenta-calmul desteptarii,
La inceput himere si castele,
Urmind ca vara, faldurile zarii,
Sa reaprida cintecele mele.

Sa nu te supar, stele reaprind,
Si-n bolta nimeni nu cuprinde locul,
Din care cu un zambet ma desprind,
Incununind prin flacari mari sorocul.

( Gheorghe Puzdreac - Te-astept )

joi, 17 decembrie 2009

Ocheade


Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput…
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig -
Ce-aţi văzut?…

( Ana Blandiana  - Candva arborii aveau ochi )

Printre crengi..uitare


Vin’ linga mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiara adorata!
Vreau sa-mi înfasur mîna-nfiorata
În coama parului tau greu si gros;


În rochia ta cu falduri parfumate
Vreau capu-ndurerat sa mi-l scufund,
Si ca pe-un stins buchet sa sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.


Nu sa traiesc, sa dorm as vrea mereu!
În somn îti voi asterne fara teama
Pe trupul tau cu straluciri de-arama,
Un nesfîrsit sarut prelung si greu.


În patul tau, abis de desfatare,
Se stinge orice gînd chinuitor
Si gura ta e-un nesecat izvor
De sarutari si apriga uitare...


Robit acestui crud si drag destin,
Voi asculta poruncile-i perfide
Si muncenic blajin care-si deschide
El însusi ranile, de rîvna plin,


Voi suge-otrava binecuvîntata,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vîrfu-acestor sîni rotunzi si duri
În care n-a fost suflet niciodata.

( Charles Beaudelaire - Uitarea )


miercuri, 16 decembrie 2009

Frumusete


Frumuseţea mea, cu părul despletit īn adieri,
īţi simt zbaterea sānilor rotunzi
şi căldura genunchilor sub māngāieri,
lāngă liziera salcāmilor scunzi.

Frumuseţea mea, cu şoapte strivite īntre dinţi,
te īndoi uşor , ca o trestie de foc,
iar aceste coapse- satanice şi fierbinţi-
mă īnebunesc cu senzaţii, ce mă provoc.

Frumuseţea mea, cu ochii mari şi buze tandre
īmi stārneşti īn trup, imperii de fiori,
lăsānd, subtil, primejdia să mă scalde
īn vrăjita cadenţă de splendori.

 ( George Pena - Frumusetea mea )

Priviri adanci



De ce priviri adânci ne-ai dăruit
Ce prind în viitor ani grei să-nşire,
Iubirii, pământesc vis sorocit,
Nicicând să-i credem sfânta amăgire?
De ce ne-ai dat, Destin, un simţământ
Ce, inima mereu scrutând, o neagă
Şi prins în vălmăşagu-i orice gând
Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă ?

Dar câte mii de oameni îşi cunosc
În bezna trudei, propria fiinţă?
Plutesc încoa şi-ncolo fără rost,
Gonind fără nădejdi în suferinţă,
Şi-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neaşteptate
Noi doi doar, bieţii, într-atâtea mii,
Iubind, ni-s bucuriile furate,
Iubim şi voia nu ne-o-mpărtăşim ;
Sărmanul gând cum poate să cunoască ?
În noi vedem ce nu putem să fim,
Mereu prinşi de visarea nelumească,
Mereu privind spre tot mai proaspăt vis
Dar şovăim pe drumu-ntredeschis.

Ferice-i cel ce vis deşert nutreşte,
Ferice-i de socoate sorţii vani.
Căci clipa ce-o-ntrevezi adevereşte
Destinul: visele surpa-vor ani.
Deci spune-mi – soarta ce ne pregăteşte?
Ne leagă lanţul unui tainic rost?
Din vremi trecute parcă-n gând mijeşte
Că soră ori soţia mea ai fost.

De-a fir-a-păr îmi cunoşteai făptura
Şi freamătul simţirii prinsă-n zbor,
Clipind, îmi desluşeai căutătura
Cetită greu de ochiul muritor...
Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte
Şi-i cârmuiai nestăpânite vreri!
Blânzi îngeri, braţele porneau s-alinte –
Şi piepu-mi răvăşit prindea puteri;
Uşoare vrăji îl ferecau în şagă
Şi farmecele îl învăluiau.
O fericire fără seamăn dragă,
În desfătări ce mă îngenuncheau.
Cresc împletite inimi laolaltă :
Cum simţi că eşti mai bun, mai omenesc,
Când simţurile luminos tresaltă
Şi volburile sângelui pălesc.

Pluteşte pe trecut doar amintirea,
Prin semne turburi inimii şoptind;
Un adevăr adânc, străvechi cât firea
Vădit e astăzi, gândul năruind...
Însufleţirea noastră pare stinsă,
Amurg ne pare dalbul răsărit...
Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă
Să ne preschimbe, tot n-a izbutit!


( Johann Wolfgan Goethe - De ce priviri adanci ne-ai daruit )

marți, 15 decembrie 2009

Calator cu pasi de apa


Tu ti-ai dorit sa fie iarna,
eu mi-am dorit sa fie frig,
vazduhul peste noi sa-si cearna,
nisori in valuri cand te strig.

Din zori sa ninga pana-n seara,
prin dansul fulgilor s-alergi
spre-ndepartata primavara,
cu alb culorile sa-i stergi.

Eu mi-am dorit sa fiu cu tine
chiar daca-i viscol pe pamant,
aceasta iarna ne-apartine
si ne-am ascuns-o-ntr-un cuvant.


(  Ungureanu  Gheorghe - Tu ti-ai dorit sa fie iarna )

luni, 14 decembrie 2009

Zi dupa zi


Ziua de ieri s-a ţinut după mine crezând,
ca un câine flămând,
Că e legată cu ceva, cu vreo curea,
Cu vreo frânghie, de viaţa mea -
Şi la o răspântie cu statui
S-a întors,văzând că nu-i.

S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă
După ce vremea întreagă
M-a urmat pas cu pas, până azi
La amiazi.

Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă
S-o caute repede.Se înnoptează.Se lasă
ceaţă. 


(  Tudor Arghezi - O zi )

duminică, 13 decembrie 2009

Clipe furate




Surâsul dulce-al unei flori,
Ce tremură-n petale,
Mi-e sufletul de-atâtea ori,
Robit privirii tale.

E gândul de copil hoinar,
Când îmi zâmbeşti şăgalnic,
Şi-n ochii tăi lucind apar
Chemări de vis zburdalnic.

Un zbor de aripi necuprins,
De-mi dai o-mbrăţişare,
Dar şi avântul lor cel stins,
De simt că viaţă n-are.

Un dor purtat din floare-n ram,
Şi de la nori la stele,
Pe buze şoapta de-ţi destram,
Uitând-o gurii mele.

Orice e el în preajma ta,
Pustiu e fără vise,
Atunci când timpu-n zbor te ia
Privirii mele-aprinse.


( Remus Tudor - Clipe de iubire )

Framantari


Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub talpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fara sa simt
Inima mea, in pie pt ascunsa, vie...
N-am sa mai spun ce am gresit si cand...
Vreau soarele-amintirile sa-mi spele...
Un egoism ingrozitor de stramt
M-a coborat in ochii lumii mele.
Impleticit, m-am ridicat spre munti,
Intr-un iernatic asfintit de soare,
Pe cand ametitor bolboroseau
Sub gheturi somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit si ochii-mi lacrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Si s-auzea cum fasie prin crengi
Cenusa argintie de ninsoare.
Ca serpii din povesti, patrunsi in trup,
Un gand vrajmas in mine-a prins fiinta —
Da, pentru ce n-as spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastra constiinta.
.........................................................
Sa-ti multumesc... As vrea s-o fac candva,
Si am s-o fac cu patima-ntr-o seara,
Cand ea, ascunsa-n piept, va inceta
Sa ma apese grea si sa ma doara.
Se lasa o-seara limpede si buna,
Alunecand cu vantul prin copaci.
In departare, spre parau, rasuna,
Ca un ecou, talangile la vaci.
Vazduhu-i aspru, greu si argintat...
Pe-ntinderea zapezii ochii-mi lunec
Si-i totul alb si parca-s rusinat
Ca singur eu lumina o intunec.
De ce pana si-aici rasai din nou,
Numele tau sunandu-mi-l in minte,
Tu, fata cu ochi limpezi si prelungi,
Cu frunte-atat de alba si fierbinte?
De ce prin vanturi glasul ti-l aud
Duios, dar vesnic treaz, ca in blesteme?
Si cantecul pe care l-ai cantat
C-o floare scuturata prea devreme...
Am fost, stiu bine, uitator si rau
Cand ma priveai cu muta-nduiosare...
De-aceea azi, cand te-am pierdut, nu vrei

Sa te imbraci in straie de uitare?
Pe-atunci puteam eu, oare, sa prevad
Cu ochiul mintii atintit in vreme
Ca in curand am sa traiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme?
Tin minte, intr-o seara-ntamplator
Te-am revazut, voioasa si straina.
Am vrut in ochii-ti iar sa m-oglindesc,
Si-un chip strain ti se-oglindea-n retina.
Am mers o vreme-alaturi; eram palid.
Ne-am despartit. Sub falduri de omat
Paseam tacut si ravasit, cu fata
Intoarsa peste umar, indarat.
Ai inceput un cantec nou vietii,
Si n-ai gresit atunci. Dar in urechi
De ce-mi rasuna-atata de salbatic
Cantecu-acesta cu dureri stravechi?
Cum vreau sa-mi frang odata jalea asta
Si sa te uit pe tine si-acest cant!
Si chinul ca de-atunci, cu palme calde
Si-ntinse, mangai doar ninsori si vant!
Imbata-ma, padure-n valuri moi
De liniste, de iarna si de sara,
Alunga pentr u mine, pe carari,
Prin vant, cea mai frumoasa caprioara!
Aprinde pe cascade valvatai,
Fa-ti stelele mai tainic sa luceasca,
Opreste-n rapi al framantarii duh
Si pace da-mi, da-mi pace suf leteasca!


....................................................
Padure, sora mea, la tine vin,
La tine vin, sa-mi spovedesc pacatul.
C-am cheltuit atatea zile seci
Din viata ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit in vant,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumina,
Sunt vinovat c-o fata cu ochi mari
Si-a-nlacrimat privirea fara vina,
Sunt vinovat c-as fi putut si eu,
Tintind in timp a visului pupila,
Sa plamadesc, cum nu am plamadit,
Minuni modeste, simple, din argila.

Sunt vinovat ca daca mi-ai lua
Tot ce mi-ai dat cu palmele batrane,
De mi-ar ramane sporul ce l-am strans,
Cu prea putin in lume as ramane.
Asculta-ma, cand viforele bat,
Durerea pe stejar nu-l infioara,
Dar carii cand il rod incet, flamand,
Dureri neincetate il doboara.
Si spune-mi, ce-i mai dureros aici —
O lovitura repede, cumplita,
Ori remuscarea care te framanta
Inceata, nemilos, neadormit?
Padure, sora mea, am suferit
Cand glume reci imi inghetau pe buza,
Am suferit, si grele remuscari
Imi tiuiau nendurator sub spuza.
Dac-am vazut intinse bucurii
Ce prind s-aprinda pretutindeni stele,
Am suferit la radacina lor,
Ca nu era si urma mainii mele.
Si de-am vazut durerile lasand
In suflete si-n tr upuri negre urme,
Am suferit ca poate-ar fi putut
Si mana mea sa-ncerce sa le curme.
Padurile isi valuresc in jur
Albastrele lor unde calatoare,
Si-n aer ul iernatic, dens si pur
Prind soapte-aprinse imprejur sa zboare:

— Prietene, nu cauta scapari
Crezand ca ispasit-ai vina-n vina
Si nici nu-ti asfinti sub tanguiri
Prisosul ce ti-l darui, de lumina.
Cantarea care-ai fi putut s-o-nalti
Au inaltat-o altii — nu te doara —
Ci alta mai tarziu poti inalta,
Dar adevaru-i ca putea sa moara.
Prietene, te du acum — te-astept
Pe mai tarziu cu alte vesti, de bine;
Sa te-nvelesc in calduroase foi,
Ori sa raman straina pentru tine.
E-o dimineata — parca niciodata
Nu mi-a fost dat o alta sa privesc.
Padurile sclipesc a primavara
Si fumuri calde-n crengi se-ncolacesc.
Simt — nevazuta-n aer — o putere.
Vasleste des, cu aripe subtiri,
Ma umple cand cu-nfiorari voioase
Si cand cu dureroase rabufniri.
Trec in galop sub stresini de padure,
Sorb aerul si ca pe-o apa-l samt.
Si totu-mi pare-atat de larg in juru-mi,
Si iarasi totu-mi pare-atat de stramt!
Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
Ma-nconjura in roiuri de scantei
Salbatica padurii tinerete
Si-ntelepciunea batraneasca-a ei.
............................................................
Dar oare eu in ceasurile albe,
Prin lume petrecute, ce-am facut?
Nestapaniti, ei prinsi in hora zboara,
Ori, sara, cufundati in ganduri, tac...
Dar eu, mi-am castigat eu bucuria?
Nu mi-a fost traiul sarbad si sarac?
Si totusi multi din ei au ochiul mintii
Posomorat din timpurile vechi.
Si multi din ei nu inteleg cantarea
Ce insisi ei si-o canta in urechi.
Nu am facut eu prea putine lucruri
Pentru-acesti oameni buni, cu cuget drept,
Care mi-au dat cantarile padurii
Si sanatatea care-mi fierbe-n piept?
Am sa ma duc acolo unde fumul
Din hornuri negre serpuieste-n sus,
Unde sclipesc luminile si suna
Adormitoare cantece de fus,

Unde flacau-n palme mari mangaie
La fel de patimas si fericit
Unealta, cand e vorba sa munceasca,
Si fata, cand e vorba de iubit.
Ii zice Rapa Arsa. Pinii strambi
Deasupra ei se rasuceau spre slava,
Cadavrele de pin zaceau in vai;
Se deschidea priveliste bolnava,
Pietrisul stralucea murdar in soare,
O slatina de apa-l oglindea —
Se-ntuneca la fata calatorul
Trecand prin rapa cu lumina rea.
Aici din ploi se inchegau puhoaie,
Si catre sat se pravaleau urland,
De-aici spre sat treceau in ierni de groaza
Lupi suri, cu cozi tarsite pe pamant.
Aici cresteau flori albe si mai cresc
Dar lacramau sub roua stranse-n cete
Si-aveau un farmec mai duios, mai trist
Decat au cele mai mahnite fete.
Copil fiind, veneam ades aici,
Marturisesc, cu spaima si oroare,
Ma atragea bolnavul peisaj
Cu flori atat de trist stralucitoare.

Imi era mila. Mila-mi aducea
Mangaietoare lacrimi pe pupila,
Si suf letu-mi se bucura-n secret,
Fara sa stiu, de-aceasta calda mila.
De cel ce-am fost atunci azi ma desparte
Ceva ca un troian ori ca un nor.
Zambesc inveselit gandind acuma
La farsa ce-mi jucam nestiutor.
Nu mai pastrez simtirile de-atunci,
Imi par imaginare, de poveste...
Pastrez doar amintirea unul loc
Ingrozitor, ce astazi nu mai este.
Un viaduct cu gratie-si arunca
Deasupra rapei arcul alb, de smalt.
Din rapa, tineri se inalta pinii,
Si eu cu ei privirile-mi inalt.
Trec trenurile lungi, ca o ninsoare,
Scanteile-n vazduhul pur se cern...
Respiri aici o pura prospetime.
Decor stravechi, incins de-un arc modern.
Acei pe care i-am luat drept pilda
Au semanat pe rapa noi paduri,
Au indreptat in albii apa care
Tasnea cotropitor din crapaturi.
Dar n-ar fi fost deajuns atata numai,
N-ajunge doar vazduhul cu ozon,
Cand nu ar fi aceasta innoire,
Superbul arc ce trece, de beton.

Iar, suflete, nici tie nu-ti ajung
Purificari in aerul de tara;
Natura numai, oamenii ei, chiar,
N-ajung si nici cainta ta amara.
Sa te cuprinzi temeinic de ideea
Acestei vremi, ce prinde astazi fruct,
In tine sa iti zamislesti cu truda
Imaginea acestui viaduct.
Nu iti va fi mai greu decat acelor
Ce-aici, in munti, l-au construit sub ploi
Si-au insanatosit pe totdeauna
Privelistea bolnava de la noi.
Fii codru, daca poti, cu zeci de glasuri,
Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci,
Dar nu uita porunca vremii tale;
Fii codru-n acest secol — douazeci.



( Nicolae Labis - Framantarea intima )

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Liniste


Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
Se spune, că strămoşii, cari au murit fără de vreme
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
vieaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pa harpă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?



( Lucian Blaga - Liniste )

Gand


Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de
dragoste mai ales.

( Nichita Stanescu - Gand 6 )

joi, 10 decembrie 2009

Inger




Noaptea-n Doma intristata, prin lumini ingalbenite
A facliilor de ceara care ard langa altare -
Pe cand bolta-n fundul Domei sta intunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,

In biserica pustie, langa arcul in parete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un inger;
Pe-a altarului icoana in de raze rosii frangeri,
Palida si mohorata Maica Domnului se vede.

O faclie e infipta intr-un stalp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamant cad sfaraind
Si cununi de flori uscate fasaiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic sopotit murmura.

Cufundat in intuneric, lang-o cruce marmurita,
Intr-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza,
Ochii cufundati in capu-i, fruntea trista si-ncretita.

Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Bland o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.

Ea un  inger ce se roaga - El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet apostat;
El, in umbra lui fatala, sta-ndaratnic razemat -
La picioarele Madonei, trista, sfanta, Ea vegheaza.

Pe un mur inalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrange ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dansa sta in ruga-ngenuncheata.

Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu manile de ceara,
Val - o negura diafana mestecata-n stele; - clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;

Ce-ti lipseste sa fii inger- aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se intinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurande,
Doua aripe de umbra catra ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este ingeru-i de paza;
Langa marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea santa plana,
Langa dansa el se roaga, langa ea ingenuncheaza.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un  inger este,
Insa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni indelungate
Vad aripile-i diafane si de dansele dau veste.

Te iubesc! - era sa strige demonul in a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le inmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinaciune el genunchii-si incovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.

.......................................................................

Ea? - O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, inger, rege si femeie;
El? - rascoala in popoare a distrugerii scanteie
Si in inimi pustiite samana gandiri rebele.

Despartiti de-a vietii valuri, intre el si intre dansa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Cateodat - desi arare - se-ntalnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe in dorinta lor aprinsa.

Ochii ei cei mari, albastri, de blandete dulci si moi,
Ce adanc patrund in ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc... Si ce departe sunt deolalta amandoi!

A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si in mana-i insceptrata, mana ei ingusta, mica.

Dara nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima in pieptu-i, mana ei trasa-ndarat.
In a sufletului taina, ea iubea. Clar si incet
Se ivea fata de demon feciorestile ei vise.

Ea-l vedea miscand poporul cu idei reci, indraznete;
Ce puternic e - gandi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul il rascoala cu-a gandirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.

El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
In stindardul ros si fruntea-i aspra-adanca, incretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.

.........................................................

Pe-un pat sarac asuda intr-o lunga agonie
Tanarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfaraind in aer bolnav. - Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soartea-i n-o-mblanzeste, nimeni fruntea nu-i mangaie.

Ah! acele ganduri toate indreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s indreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!

A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? - Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc in lume rele caror nu te poti opune,

C-opunandu-te la ele, tu viata-ti risipesti -
Si cand mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai in zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti

Si acele ganduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el in viata! Cat amor de drept si bine,
Cata sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? - Amararea, care sufletu-i apasa.

Dar prin negurile negre, care ochii ii acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui inger,
Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plangeri
Ea-i saruta. - De pe dansii negurile se descopar...

Este Ea. C-o multamire adanca, nemaisimtita,
El in ochii ei se uita. - Mandra-i de induiosere;
Ceasul ultim ii impaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte - cine esti ghicesc, iubita.

Am urmat pamantul ista, vremea mea, viata, poporul
Cu gandirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un  inger sa ma-mpace, si-mpacarea-i... e amorul.
( Mihai Eminescu - Inger si demon )

miercuri, 9 decembrie 2009

Ruga



Ascunde, Doamne, clipa de noapte,
Rămasă-ntre noi, secunda ceasului mut,
Fie-mi iertate pe rând greşelile toate,
Obosit sunt de mine şi de-atâta trecut.

Nu-mi este frate nici codrul, nici vântul,
Timpul îmi trece pe zi tot mai greu,
Sunt liber s-alerg desculţ tot pământul,
Folos însă n-am de nu mai sunt eu.

M-ai pus să aleg dintre pedepse pe-aceea,
Pe care nici Cel-făr’-de-nume n-o vrea,
Nicicând nu mi-a fost mai clară ideea
Că eu fără Tine aş fi om de nea.

Cu toate acestea, Doamne, îmi pare,
Că-s plâns mult prea lung şi prea trist,
Fă-mă să fiu iar rouă în soare,
Zâmbet de raze, sărut de artist. 


( Ionel Catalin Diaconu - Ruga )

duminică, 6 decembrie 2009

Spune-mi ceva...




In noaptea despartirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi in doi
In ochi ma bate viscolul cainesc
Si am venit sa-ti spun ca te iubesc

Probabil drumul meu va duce-n iad
Ma-mpiedic de o lacrima si cad
Si iar adorm si iar mi-e dat un vis
Ca biata cifra doi s-a sinucis..

Dac-am sa te chem
Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva...
Spune-mi ceva...

Si de atata viscol vestitor
Nu ochii mei ci ochii tai ma dor
Ce tineri am intrat si cu ce rost
Si ce batrani iesim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot
E numai despartire peste tot
Si se aude ca va fi mai greu
Decat vom fi departe tu si eu...

Dac-am sa te chem
Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva...
Spune-mi ceva...

Dar nu pentru ati spune ca e rau
Am dat cu bulgari mari in geamul tau
Ci ca sa stii in viscolul cainesc
Ca plec si mor si plang si te iubesc..

Si vreau sa-ti dau cu acte inapoi
Dezastrul impartirilor la doi
Ca sa-ntelegi si tu ce-i cuplul frant
Si cum e sa fii singur pe pamant...

Dac-am sa te chem
Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mï ceva...
Spune-mď ceva...

( Tatiana Stepa- Spune-mi ceva) 

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Pod peste suflet



Mi-as lasa sufletul pe marginea marii
Sa-l imprastie vantul intr-o mie de culori si valuri
Sa-l incalzeasca soarele vara si sa-l bronzeze
Pescarusii sa-l duca in gura pana la tine...

Mi-as lasa sufletul pe varf de munte inghetat
Un vulture sa-l ia in cioc si sa-l sfarame
Sa cada zapada peste crestetul lui invechit
Sa se rostogoleasca tot mai jos pana la tine...

Mi-as lasa sufletul pe-o campie intinsa
Verde ca de smarald ,moale si plina de roua
Sa-i creasca din lumina papadii galbene
Sa le simti mirosul si sa-l simti si pe el...

Mi-as lasa sufletul intr-un parc cu scarciobe
Sa se joace ca la inceput ,nechibzuit,naiv si mic
Sa-l ninga cu frunze toamna rosie aurie..
Sa-l calce un copil,sa-l ia si sa ti-l daruiasca...

Mi-as da sufletul tie!
Sa-l porti la gat pe post de talistan norocos
Sa ti-l cosi de camasa sau sa ti-l prinzi in par...
Si asa,sa ma ai pe vecie...fara sa ma poti atinge...

Fara sa ma poti rani... 


(  Ciobanu Claudia Bianca - Testament de suflet )