În cerul luminat puţin,
umbrele alunecau încoace şi încolo.
Auzea vuietul surd
al ochilor ce ţipau şi urlau
cu buzele uscate rătăcind
la limita timpului şi a gândirii.
Străbătut de o căldură neobişnuită,
de teama pur şi simplu ridicolă,
cu fruntea leoarcă şi orbitele jilave,
gâfâia încet umblând brambura
şi scrutând împrejurimile.
Vedea cu ochii minţii.
Vedea totdeauna prea târziu
cum s-a îngrămădit viaţa în el.
Când soarele lumina oblic,
în faţa lui începea noaptea.
Subit, se trezeşte în el… setea de viaţă.
( Marius Iulian Zinca - Sete de viata )
