Cum mîngîie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii !
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vînt
Din noaptea pădurii de iese:
Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremurîndul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o veste s-avîntă.
La cel ce în carcere plînge amar
Şi blestemă cerul şi soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcînd să-i apară în negru talar
A lumii paránimfă - moartea.
Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sîn,
Privirea de lacrime plină,
Văzînd cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.
Căci vede surîsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sînu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strînge mai tare.
Aşa marinarii, pe mare îmblînd,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlînd,
Speranţa îi face de uită de vînt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchidă.
Cum mîngîie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii !
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
Speranţa pe toţi muritorii !
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vînt
Din noaptea pădurii de iese:
Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremurîndul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o veste s-avîntă.
La cel ce în carcere plînge amar
Şi blestemă cerul şi soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcînd să-i apară în negru talar
A lumii paránimfă - moartea.
Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sîn,
Privirea de lacrime plină,
Văzînd cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.
Căci vede surîsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sînu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strînge mai tare.
Aşa marinarii, pe mare îmblînd,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlînd,
Speranţa îi face de uită de vînt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchidă.
Cum mîngîie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii !
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
( Mihai Eminescu - Speranta )
