1+1

Un pas pe pas... un drum se suprascrie

Doi donatori de umbre pe-un trotuar
Ce căutau în ei un sanctuar
Sau o fărâmă de parigorie.

Mansardele zâmbeau pe sub palpebră
Ţinând un Dumnezeu prizonier
Noi încălcam un cod sărutier
Ca doi pietoni stând rătăciţi pe zebră.

Un ceas părea un timp să recompună
Se înopta mereu întâmplător
Când somnul revenea ameţitor
Ne petreceam absenţa împreună

De-un timp în noi o umbră stă de gardă
Mă regăsesc mereu în pol opus
Mă întrebam de e vreun lacăt pus
Ori nu găsisesm drumul spre mansardă.

( Fanache Emil - Doi )

Neliniste

Când obosită luna, sătulă de umblat
Apune liniştită, lasând loc pentru soare
Şi frigul dimineţii, cu glasul congelat
Îngheaţă cea mai mică, idee de visare

Neobosit de gânduri şi chinuit de dor
Aşez cuvinte limpezi, dar încă nerostite
Cu isteţimea rimei, uşor, la locul lor
Să pună capăt nopţii, atât de nedormite

Am mâncărimi de şoapte şi vorbe lungi de duh
Să le trimit la tine, să ti le pun pe buze
Aşa cum păsări albe, colindă prin văzduh
Şi peşti lucioşi, în ape, se zbat între ecluze

Răsună-n minte susur, de calde serenade
Cântate la balconul, imaginar vopsit
Iar buzele tânjesc, după plăceri nomade
Cu ruj intens, mânjite, de ochiul obosit

Alerg voios spre tine, cu muşchii încordaţi
Iubirea ce-o visez, se pare că nu vine
În faţa judecăţii, suntem acum doar fraţi
Şi culmea fericirii, eu chiar că mă simt bine

Sfidez puterea nopţii, căci venerez lumina
Căldura ei îmi dă, speranţa că-s văzut
În trupul meu sleit, mai umblă vitamina
Ce mă ridică-ntruna, atunci când sunt căzut

Sus, cocoţată veşnic, iubirea îmi răsare
Cu soarele odată, din orizontul larg
Şi-mi dă putere iarăşi, să caut alinare
Îi valuri de căldură, care cuminţi se sparg

Te mângâi ipotetic şi tot aşa sărut
Iar adevărul vine, să mă trezească-n zori
Şi numai poezia, îmi stă cuminte scut
În faţa ploii reci, ce cade dintre nori

Mă mint pe mine însămi, când zic că mă trezesc
Căci genele n-au fost, în noapte prea lipite
Dar gândul că exist, că pot să mai iubesc
Îmi dă închipuiri şi poftă de ispite

Tu înţelegi, sunt sigur, sinuoasa cuvântare
Şi versul ăsta greu dar scris aşa uşor
Cu toate că-ntre noi, e mare depărtare
Tu ştii că-mi eşti aproape iar eu sunt iubitor

Sărutul meu cel lacom, îl dirijez spre tine
Şi liniştit îl pun, să se desfete-n tihnă
Căci soarele răsare, încet, aici la mine
Iar eu de-acum visez, la pace şi odihnă 

( Dan Iliescu - Nelinisti nocturne )

Paharul de sampanie

În fabula verde şi calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlăditele prinzi.
Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricarei fapturi pământene,
şi drumul i-atine şi ceasul.

Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de luna".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o sagalnică vorba.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplari risipite prin cronici,
marturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţa şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmpla, şi piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând
lânga vatra,
Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.
Iubirea tâsneşte din ţarâna şi face pământului aură
s-ajungă-n ţării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârţitul nu e cenuţă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El crută şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.

( Lucian Blaga-  Cantecul focului )