De când ai început a te alinta cu numele meu,
cuvânt din cuvintele obişnuite cu lumea
în care se născuse relaţia noastră,
de-atunci am învăţat să te numesc eu
şi să te ascund la piept de teamă
ca nu cumva să te vadă şi să mi te răpească.
Îmi mângâiai privirile cu zâmbetul tău
şi râdeai de fiecare dată când mă împiedicam
de dorul de tine, mai mereu neatent.
Mă bucuram doar din când în când şi în grabă,
de frică să nu îmi citească cineva bucuria
şi să vină să se bucure cu mine, de tine.
Mirată, tu îmi mai spuneai o dată cât de mult;
îmbrăţişarea nu ni se va termina niciodată.
Ştiu. Mult de tot; de tu; de eu; noi.
( Daniel Puia- Dumitrecu - Alint )
