Cremene

 

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci
După-amiază, când e-atât de bine,
Şi în sufrageriile adânci
Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?

M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui
Rochia moale şi, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion şi mentă glacială.

Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da cu sufletele noastre foc la casă!

Emil Brumaru

Podurile

Eram, tu un picior de pod

iar eu eram o sîrmă lungă de la un capăt al podului la celălalt,

pe sub balustradă

şi cînd soarele încinge asfaltul, mă întindeam pînă la pleoapa ta.

Lumea nu ne vedea pe niciunul, niciodată

chiar dacă toţi ştiau că existăm,

tu, adînc zdrobită sub pămînt jumătate

cu ochii acoperiţi de şuruburi şi brîul de ape.

Eram noi doi, nişte beton cu fier şi-o sîrmă care se juca cu rugina,

dar fără noi, podul cădea,

nu îl trecea nici nunta, nici sandaua, nici maşina.

În fiecare toamnă cînd ploua şi venea viitura

peste sîni te loveau buşteni şi scînduri prăbuşite din alte poduri,

poduri de casă,

iar sînii tăi îi întorceau şi apoi împingeau la vale.

Din cînd în cînd venea şi cîte o maşină, iar oamenii se ţineau de sîrmă şi de balustradă

aplecaţi de li se vedeau dinţii reflectîndu-se în apă.

Oamenii ştiau că noi existăm, dar oamenii nu erau poduri,

iar podurile fuseseră oameni sau se credeau oameni.

( Macovei Gheorghe-Gabriel - La piciorul podului )