Murea prin seară strada şi zilnicul ei muget...
Asemeni unei râncezi îngrămădiri de seu,
Un nor se prăvălise pe streaşini; iar pe cuget
O bură de-înnoptate tristeţi cădea mereu.
Se-amesteacase ceaţa din noi cu cea din slavă...
Şi, silnici, paşii noştri trezeau - o, cât de rar! -
Ecouri fără nume, prin liniştea puhavă
Din acel trist şi umed sfarsit de Făurar.
Intrasem în penumbra stăpânitoare unde,
Strivite-n vrăjmăşia puterilor din jur,
Nici sufletele noastre nu-şi mai puteau răspunde
Iar vorbele şoptite loveau greoi şi dur.
Hordii întregi de duhuri,lungi stoluri de destine
Îşi împleteau în preajmă înfricoşatul rit:
Căci blestemul căzuse...În gândul meu şi-în Tine
Biruitor pustiul scurma...- Şi ne-am oprit
Să cercetăm o clipă răspântia şi bruma.
Şi-am stat, şi-am stat sub neguri, de asprul ţărm legaţi:
Doi arbori singurateci şi desfrunziţi de-acuma,
Pe unda ne-înturnată a Orei înclinaţi.
( Ion Barbu - In ceata )
