duminică, 28 februarie 2010

..de sters


Adio iubire,
mă scutur de floare,
mă scutur de cāntec,
mă scutur de soare,
tristeţea vei fi
īn lanul de stele
şi crāngul de doruri,
din visele mele.

Adio iubire,
mi-e zborul sihastru,
mi-e visul īnvins
sub cerul albastru.
Mă māngāie vāntul,
m-alintă genunea,
că-n tine s-a stins,
fără voie minunea.

Şi poate-ntr-o zi,
īn altă culoare,
īmi vei ieşi
suavă īn cale,
sfioasă şi tandră,
cu gene de ploaie,
vei curge īn suflet,
minuni, īn şiroaie...





( Tania Stefan  - Adio, iubire )

Anotimpuri grabite

 


În graba lor anotimpurile,
Lasă amprentele timpului peste mine,peste pământ,
Uneori am impresia,
C-am trăit cândva şi acum nu mai sunt...
Ca o epavă, departe, pe-un ţărm,
Uitată de mult de oricine...
Ca un suflet ce-aşteaptă rătăcind
Să reânceapă o viaţă ce vine...
Privesc resemnat, privesc fără vlagă
Schimbările din jur şi din gând,
Anotimpuri trec, trecătoare sunt toate
Câte din suflet alung, câte strâng,
În graba ei viaţa, lasă amprentele timpului
Peste tot ce e-n jur peste mine,
Suflet bătrân, cu priviri de copil
Spre speranţe deşarte de bine. 


( Sorina Petrescu - Anotimpueri grabite )

De-a prinselea




Am prins un gând despre tine
Care mi-a promis
Că dacă îi dau drumul să plece
Înapoi în lumea largă
A gândurilor
Îmi dă voie să depun
Trei săruturi
Acolo unde vreau eu.


Unul l-am păstrat de rezervă
Ca să știu să trăiesc altul
Când am nevoie de un vis
Cu tine


Pe unul l-am condamnat la
Buzele tale
Ca să mă amesteci mereu
Printre cuvinte


Iar pe ultimul ți-l așez încet
După ureche
Să mă auzi discret și tandru
Ori de câte ori
Vrei să mă auzi


Și iar m-am așezat la pândă
Cu simțurile treze
Pentru că a început să-mi placă
Jocul acesta.

( Adrian Furnica - De-a prinselea )

Aud zambetul tau


Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră
ca o frunză pe care o clatină briza de seară
şi deodată fereastra a început să râdă sonor
ca o trompetă care vesteşte oraşului prezenţa ta.

Dar unde eşti tu, în care trandafir din grădină?
Sub draperiile căror depărtări te-ai ascuns?
De ce ai descuiat cu o cheie falsă poarta de azur a mării
şi ca o pasăre ţi-ai luat zborul spre grădina de trandafiri
în care visele ard în pocalul celei mai suave petale.

Unde te afli acum pasăre care dezlănţuieşti furtuni,
care mi-ai incendiat patul şi visele şi năzuinţele? De ce ai
încetat să alergi printre arborii din carnea mea?

Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră.
Deschide-o şi intră odată cu dimineaţa
care a început să facă tumbe pe covorul din cameră.

Stau faţă în faţă cu mine însumi şi mă întreb:
Oare nu eşti tu dimineaţa? Oare
n-ai izvorât tu din stâncile acestea de lumină? 

( Constantin Nisipeanu - Aud zambetul tau )

sâmbătă, 27 februarie 2010

Izgonirea din rai




Era o seară dulce-aurie
și tu nici nu știai că ne iubeam;
țâșneau din mine păsări mari, albastre
și-n vise-mpărătești te ispiteam.

Era o noapte dulce-arămie,
toți îngerii din mine se rugau,
ca să nu vezi că albi păgâni și tandri
pe trupuri diavoli blânzi ne picurau.

Era o dimineață argintie
când Dumnezeu din rai  ne-a alungat
și-am plâns ca o femeie păcătoasă
pe inocentul umăr de bărbat.

Și-a fost o zi de flăcări și cenușă,
pământu-n noi prinsese rădăcini;
eram doi trandafiri cu aripi triste
și tălpile ne sângerau de spini.

Când m-am uitat spre cer se înnorase
și Dumnezeu, cu degete de vânt,
ne aprinsese dorul ca o torță
să nu ne-nghită bezna pe pământ.

Și iar a fost o seară; pământească…
Și eu eram paharul tău de vin
și mă sorbeai cu suflet ars de sete:
un strop de miere, unul de pelin.

Iubirea alerga cu noi în dinți
și-o înduram superbi ca niște sfinți.
  

( Luiza Predescu - Izgonirea din rai )

Cand iubesti..






  


Când iubeşti o romaniţă
Rătăcită -n câmp hai-hui,
Când vezi cerul plin de stele
Doar in ochii ei căprui,
Lume nu-i să mai incapă
Intr-un univers pitic,
Chiar şi timpul se preface
Si minutu-i tot mai mic.

Uiţi ca eşti raza de soare,
Iţi uiţi drumul dintre nori
Si- ţi inlocuieşti menirea
Cu iubirea unei flori.
Ai ales mărunta cale,
Aripile ce se frâng
Si nu ştii ca sus in ceruri
Constelaţiile plâng.

( Ana Andone - Cand iubesti o romanita )

vineri, 26 februarie 2010

Cremene

 

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci
După-amiază, când e-atât de bine,
Şi în sufrageriile adânci
Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?

M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui
Rochia moale şi, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion şi mentă glacială.

Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da cu sufletele noastre foc la casă!

Emil Brumaru

Podurile



Eram, tu un picior de pod

iar eu eram o sîrmă lungă de la un capăt al podului la celălalt,

pe sub balustradă

şi cînd soarele încinge asfaltul, mă întindeam pînă la pleoapa ta.

Lumea nu ne vedea pe niciunul, niciodată

chiar dacă toţi ştiau că existăm,

tu, adînc zdrobită sub pămînt jumătate

cu ochii acoperiţi de şuruburi şi brîul de ape.

Eram noi doi, nişte beton cu fier şi-o sîrmă care se juca cu rugina,

dar fără noi, podul cădea,

nu îl trecea nici nunta, nici sandaua, nici maşina.

În fiecare toamnă cînd ploua şi venea viitura

peste sîni te loveau buşteni şi scînduri prăbuşite din alte poduri,

poduri de casă,

iar sînii tăi îi întorceau şi apoi împingeau la vale.

Din cînd în cînd venea şi cîte o maşină, iar oamenii se ţineau de sîrmă şi de balustradă

aplecaţi de li se vedeau dinţii reflectîndu-se în apă.

Oamenii ştiau că noi existăm, dar oamenii nu erau poduri,

iar podurile fuseseră oameni sau se credeau oameni.


( Macovei Gheorghe-Gabriel - La piciorul podului )

joi, 25 februarie 2010

Exil



În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit
Ei nu vor să-nţeleagă zimbirile-i amare.
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Unde petrece-n gându-i?… În valea lui natală
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval
Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal ­

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică
În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare
Unde ale lui zile din raze le-a ţesut.
Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare
Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse
De lână ce torsese, ştia ­ l-a învăţat
Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Îşi zidesc monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător ­
A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă
Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezimată
Privea uimit în râul ce spumega amar
Şi asvârlea vo piatră în apa-nvolburată
Râdea, cânta degeaba ­ plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi
Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată
Cu flori glabene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
Împlu adormitoare tot aerul cel cald
Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase
Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare
Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.

Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec ­
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aş fi ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur, ca păsările-n rai
La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră
Cu ciocul ­ şi i-aş zice cu rugătorul grai

Să-mi deie un măr, în care închis să fie-o lume
Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat
Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume
Din sânge şi din lapte ­ ficior de împărat.

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă ­
O ploaie de flori albe se scutură pe ea
Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă
De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna…

Apoi şi-aduse aminte ­ era o zi frumoasă,
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă
Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este ­ şi chipul ei cel blând,
Surisul ei cel timid şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată
Şedea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce
El vedea zine albe cu părul de-aur roş.

Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci
Când raţele sălbatice încreţeau apa clară
Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.
…………………………………………………
Trecură ani. E noapte. În camera bogată
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.

Culcată jumătate copila cu tristeţă
Suride. Plete lunge şi blonde-cenuşii
Cad moale pe-albe perini. Iar buzele ei creţe
Surid……….trădând dinţi arginţii

Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură
Umedă ca surfaţa unui mărgăritar…
Pe braţe de zapadă, pe sini-i albi se fură
Câte o rază slabă din punctul cel avar.

Picioarele ei mice ating covorul moale
Chinuind papucei de-atlas cari stau jos…
L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale
E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos.

Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală
Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci,
În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială
Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

Şi mâna-i tremurândă boţeşte învoluntară
Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir
În jurul gurei sale e o trăsură-amară
Şi o zimbire crudă pe buzele-i subţiri.

Nu te iubesc? zici crudo ­ ce zici îţi pare-o şagă…
Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,
Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă,
Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă

Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc?
O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale
Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Aş trebui să turbur a firei lungă cale,

Şi-n clipa mea ­ ce secoli ai veciniciei sale
Abia putur-a face, aceea să fac eu.
Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
În cer ­ şi dânsul negru deşert să fie iar?

Ca sus pământ să fie întins fără lumină
Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină
Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.
Iar jos să cobor mândra a cerului grădină

Cu sori nălţaţi pe lugeri, cu lune-n crenge verzi
Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină
Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.
Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare

A căror stânci să cânte plecându-se pe val
Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare
Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare
Să treacă zimbitoare cu arfe de cristal.

Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte
Astfel de strălucită să fie faţa ta
Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte

Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,
Şi orce dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă
Aievea să se facă cu ochii chiar văzând
De ai dori de stele albastre tu o salbă

A dimineţii stele sub mâna ta cea albă
Să se înşire tainic şi ziua înviorând.
De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă…
Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori

Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe
Să suie stânci pe stânce… ş-un munte să înhaţe
Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori.
De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze

Oceane să devie lungi şi-nstelate văi
Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese
Dumbrave şi grădine cu poamele alese
Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi.

Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar
Aş stinge c-o gândire sistemele solare
Aş grămădi din ele o piramidă mare

Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar :
Figura ta de marmur ­. Şi-n noaptea cea pustie
În caos fără stele, în vecinicul nimic
M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie

Îu viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie
Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.
Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită
Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi

Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită
Cometul urmărească în calea lui greşită
Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi.
Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,

Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
Etern-anomalie în lumea liniştită
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
Acela să fiu eu!

Nu-i asta… zise dânsa ­ nu mă-nţelegi, iubite.
Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc
Mânuţele-i de ceară ­ Sunt taine neghicite
Ce nu le pot pricepe, deşi le simt ­ şi plâng!

Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină
Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult?
În inima-ţi e-o parte cu totului străină,
Este ceva în tine ­ ce-i mort demult, demult.

( Mihai Eminescu - Un roman )

Simplitate



Era atât de simplu
că îmi era ruşine…
nu-ţi puteam ierta
că nu apăreai
înzecită,
certată cu spaţiul,
încâlcită,
că nu rămâneai atârnând
undeva
între limbă şi gând
că lunecai încontinuu
doar între zero şi unu;
nu-ţi puteam ierta,
dintre toate,
această deşănţată
simplitate...

( Ion Onascu - Simplitate )

miercuri, 24 februarie 2010

Ratiune

 

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda
Cum zmulgi din par albite fire.
Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.


( Grigore Vieru - De ce-ai fi trista )

(

marți, 23 februarie 2010

La rascruce

 

In suflet, ca pe-o cale pustie, sunt rascruci,
Intretaieri de drumuri salbatice, straine,
Ducand spre patru colturi...Pe care sa apuci?
Meleagurile-s rele si nimeni nu-i cu tine.

Raspantia e moarta, si cati s-au perindat
Nu ti-au lasat o urma, un semn care s-arate
De-a nimerit vreunul pe drumu-adevarat...
Doar cruci fara de slove de-a lungu-s presarate.

Un han, din care nuami peretii-au mai ramas,
Cu hruba parasita, un put far izvoare
Si-un plop uscat alturi, ca o spanzuratoare,
Iti spun ca nu e loc facut pentru popas.

Te simti pierdut departe...rascrucile-s pustii,
si-ai vrea sa fugi din aste paragini blestemate.
...In suflet sunt prapastii: ajungi fara sa stii
Si soavai la o furca de drumuri neumblate. 

( Vasile Voiculescu - La rascruce )


Fereastra

 


Rugurile ard la orizont
Căldura lor ne copleşeşte lent
Peştii emigrează īn amont
Ca un capriciu somnolent

Flăcările lor ne trec prin carne
Şi ne māngāie o dogoare rece
Cānd ne-adunăm sfioşi şi iar ne
Īmperechem dacă sorocul trece

Muribunzii stau la colţ de stradă
Īnvārtind mecanic o flaşnetă
Că-ntreg oraşul pare o şaradă
Din care-a dispărut o siluetă

Păsările s-au oprit din zbor
Īncremenind cu aripile-ntinse
Şi fragede ca după un omor
De adevăruri neīnvinse

Toate ceasurile s-au oprit şi nici
Luciul străzilor plouat nu s-a mai şters
Oamenii-s din ce īn ce mai mici
Ca văzuţi printr-un ochean īntors

La noi nu s-a-ntāmplat nimic de mult
Deşi dorim ca totuşi să se-ntāmple
Pentru lucizi nu avem nici un cult
Cānd īşi duc pistoalele la tāmple

Rugurile au intrat īn carnea noastră
Rogu-te să nu te temi iubito
Că de-un veac am devenit fereastră
Pe care locatarii n-au primit-o

( Adrian Munteanu - Fereastra )

luni, 22 februarie 2010

Fara culoare

 


Alerg prin tumultul de vorbe şi şoapte,
prin lumea nebună prinsă în horă.
Mă doare timpanul descult...
aştept vindecarea ,cuvântului mut!

În vâltoarea mondenă mă las scufundată
fară sa aştept o salvare -
e mai comod să ai aceeaşi culoare,
e mai comod să iţi porţi timpanul bolnav.

Un râs ,ca un clopoţel ce te cheamă la masă,
mă îndeamnă să muşc mărul.
Zăludă, femeia din mine ascultă chemarea
şi muşcă din tine flămândă.
Mă umple căldura curcubeului ce îmi dă culoare
în adâncul lăuntrului meu.
E linişte acum când fară cuvinte
sunt atât de... În culori
încât pot să opresc vâltoarea mondenă
de vorbe şi şoapte ce curge în sus
spre mintea oricărui trecător
furându-i incomodele culori.

Prin tumultul de vorbe şi şoapte,
prin lumea nebună prinsă în hora
dansez imbratisata de tine!
Eman mute cuvinte, în culori.


(  Bucur Sabau Laura - Fara cuvinte, in culori )

Freamat

 


Grea cruce sa iubesti pe unii.
Dar tu - ce simpla! De-nteleg
Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.

S-aude, primavara, fosnet
De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamatul viselor s-aude
Atunci - si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-asezi.

Usor e: te trezesti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-nainte,
Sa nu te mai mânjesti de-a pururi.

(  Boris Pasternak  - Grea cruce sa iubesti pe unii..)

duminică, 21 februarie 2010

..de piatra



 - Suflet de piatra, zici..
 - De piatra filosofala, iti confirm, la randu-mi, iubindu-te la fel ca inainte.

- In ce amagire ma transformi, intreb.
 - In a mea, imi raspunzi la randu-ti, zambindu-mi la fel ca inainte.

Restul a fost chimie si suflet, de-acum inainte.

Spre miazanoapte

 


Mi se strâng paşii ca hulubii pe iarnă
În gândul ce m-aduce-n oglindă drept om.
E prea crud să-nteleg tăcerea ce toarnă
Cu sunet de stropi mari lovind unison

Cutia cu plânsul metalic. Călător
Printre fraze promise sau înger când dorm,
M-adun precum umbra când luminile vor
Să cripteze pe ziduri lăsând uniform

Mesaje aldine. Tu mă stii, sunt ca frunza
Ce solemnă creanga îşi ţine boltind
Curcubeul. Voi ţese, voi ţese din pânza
Căderii. Dar nu mă împinge să plâng.

( Tania Ramon - Calator printre fraze sau inger cand dorm )

Incomplet



Cine are capacitatea de a se indragosti, poate avea mereu incredere in
iubire si in valoarea omului de care s-a indragostit! 

(Octavian Paler - Despre dragoste- citate )

sâmbătă, 20 februarie 2010

Lumina lina

 

Lumina lina lini lumini
Rasar din codrii mari de crini
Lumina lina cuib de ceara
Scorburi cu miere milenara
De dincolo de lumi venind
Si niciodata poposind
Un rasarit ce nu se mai termina
Lina lumina din lumina lina.
Cine te asteapta te iubeste
Iubindu-te nadajduieste
Ca intr-o zi lumina lina
Vei rasari la noi deplina
Cine primeste sa te creada
Toti oamenii vor veni sa te-l vada.
Lumina lina lini lumini
Rasar din codrii mari de crini
I-atata noapte si uitare
Si luminile au piarit din zare
Au mai ramas din veghea lor
Luminile luminilor.
Lumina lina lini lumini
Instrainand-i pe straini
Lumina lina, nunta leac
Tamaduind veac dupa veac
Cel intristat si saracit
Cel plans si cel nedreptatit
Si pelerinul insetat
In vatra ta au innoptat.
lumina lina leac divin
Incununandu-l pe strain
Deasupra stinsului pamant
Lumina lina, logos sfant.


( Ioan Alexandru - Lumina lina )

Ma invelesc de frig


Ma învelesc de frig într-o speranta
cum se-nveleste soba nou zidita
în relieful de faianta
cu focul pururi logodita.
Nu pune mâna peste mine daca-i vara
caci n-ai sa întelegi nimic
stimata doamna-domnisoara
din frig.
Ci vino când nu merge nimeni,
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.
 
( Nichita Stanescu - Ma invelesc de frig )

Martorul mut




Ranit la piept de crivatul cîinesc,
Ce-mi bandajeaza ranile cu luna,
Abia acum încep sa te iubesc
Cînd simt ca te-am pierdut pe totdeauna.

Si ranile mereu ma vor durea,
Slavind întîmpinarea ta tîrzie
Si-abia acum îti spun ‘iubita mea’,
Cînd nici nu-ti stiu adresa spre a-ti scrie.

Deodata, apa lumii te-a-nghitit,
Deodata am ramas ranit de crivat,
Gesticulînd spre minus infinit
Si construind delicte împotriva-ti

Atunci cînd totul se-ntîmpla firesc
Ne-mpotriveam ca soarele si luna,
Si-abia acum încep sa te iubesc
Cînd simt ca te-am pierdut pe totdeauna.

Deodata ce spun eu si ce spui tu
Sînt doua înghetate limbi straine
Si la hotarul dintre da si nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.
 


( Adrian Paunescu - Abia acum )

vineri, 19 februarie 2010

Azi si maine







 


Mi-e atat de dor de tine azi,
Si ieri mi-a fost
Si maine iar.
O poza doar cu tine pe pereti
Sa o lipesc am vrut
Si-n calendar.

Imi amintesc de tine azi,
Si ieri mi-am amintit
Si maine iar.
Si vad doar clipele frumoase
Le retraiesc la infinit,
Asa doar supravietuiesc.

De ceilalti nu-mi pasa azi,
Ieri mi-a pasat,
Nu stiu de maine...
Si ce va fi doar tu sa-mi zici
Rostind cuvantul apasat
Mi-e dor de tine...

Stiu doar ca astazi te iubesc,
Ieri mi-ai placut,
Dar maine te ador.
Si de-ai sa pleci
Lasand in urma un trecut
Atunci eu vreau sa mor.

Azi plec.
Ieri doar am stat,
Si maine voi fi doar un gand
In calea unui om ca tine.
Plang... 
 
( Andra Babici - O iubire de azi si maine )

Jocul si joaca

 

Cand viata-i o joaca si visu-i un joc
Iar lumea se-nvarte si sta si pe loc
Suflet chinuit parasit de noroc,
Se stinge atunci…la soroc..

Cand visu-i un joc si viata-i o joaca,
Lumea se-nvarte précis ca o roata
Suflet vioi neatins de vreo pata
Se-aprinde la soroc…deindata!

(Florin Son - Jocul si joaca )

joi, 18 februarie 2010

Spre nord, birjar!



Spre nord, birjar, spre nord!



Ai mila, du-ma iute,

Curand, caci ma dezghet.

Nu vreau valtori de visuri

vreau doara sa-nghet.


Spre nord, birjar, spre nord!


Arunca-ma in gheturi

Sa simt ca un fiord..


Spre nord, birjar, spre nord!

Azi zbor

 

De vrei gândurilor vad,
unde apa cristalină
cerne pietrelor lumină,
iz înţepător de brad,

Pentru gândul cel mai drag
să-l alegi acolo, unde
păstrăvi sclipitori în unde
au sărit ultimul prag.

Pentru gândul mai ascuns,
vadul tulburat de ape,
unde umbrele-s aproape,
soarele pierdut şi dus.

Iar de vrei gândului leac,
lasă-l, muntele, să vadă,
apoi vulturilor pradă,
călător înspre alt veac.

( George Ioana - De vrei gandurilor vad )

miercuri, 17 februarie 2010

Optiunea la real



Traiesc in numele frunzelor, am nervuri,
schimb verdele pe galben si
ma las pierit de toamna.
In numele pietrelor traiesc si ma las
cubic batut in drumuri,
cutreierate de repezi masini.
Traiesc in numele merelor si am
sase simburi scuipati printre dintii
tinerei fete dusa cu gindul tot
dupa lenese dansuri de ebonita.
In numele caramizilor traiesc,
cu bratari de mortar intepenite
la fiecare mina, in timp ce imbratisez
un posibil galbenus al existentelor.
Niciodata n-am sa fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginatia
celorlalte forme concrete.
Si nici n-am vreme din pricina asta
sa ma gindesc
la propria mea viata.
Iata-ma. Traiesc in numele cailor.
Nechez. Sar peste copaci retezati.
Traiesc in numele pasarilor,
dar mai ales in numele zborului.
Cred ca am aripi, dar ele
nu se vad. Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se afla
de ceea ce va fi.
Intind o mina, care-n loc de degete
are cinci miini,
care-n loc de degete
au cinci miini, care
in loc de degete
au cinci miini.
Totul pentru a imbratisa,
amanuntit, totul,
pentru a pipai nenascutele privelisti
si a le zgiria
pina la singe
cu o prezenta.

( Lucian Blaga - A saptea elegie )

Pareri de rau

 


Fără tine să fiu
complet fără tine

şi încet
să încep să uit
cum a fost cu tine
complet cu tine

şi apoi pe jumătate
jumătate cu şi jumătate fără

şi la sfârşitul sfârşitului
complet fără

(  Erich Fried - Ce-a fost asta? )

marți, 16 februarie 2010

Trafic



Trenul pleacă din nou din gară
Încet ca şi atunci
Când vântul îţi scutura părul
Iar tu mă priveai tristă
Făcându-mi fără încetare cu mâna.

Gara se micşora pentru mine
Până când s-a pierdut
Undeva între holdele de grâu
Între păduri.

Era o călătorie ca oricare alta
Din care nu voi mai reveni
Niciodată pentru tine...
Mi-aş fi luat poate rămas bun
Dar nu am putut atunci...
...

Să nu crezi c-am uitat,
În fiecare clipă mi-am amintit
De acea gară plină de praf
De trenul care pleca încet
De mâinile tale mici care-mi urau
„Drum bun”...

( Marian - Drum bun )

Rugaminte

 


Arunca-ma departe,
printre idei si vise,
prin nori de sfinte soapte
si lumanari aprinse.

Din ganduri fa-mi biserici,
din suflet fa-mi altar,
din amintiri, icoane,
gaseste-mi avatar
sa-mi spuna despre viata
cand moartea mi-a ajuns,
sa ma ridice-n ceata
cand golul m-a rapus...

Resusciteaza-mi suflul!
Nu stiu sa mai respir.
Ascute-mi firea-ntreaga,
caci am uitat sa simt.
Da-mi aripi de crediinta,
invata-ma sa zbor!
Gaseste-mi Dumnezeul
ca-s singura si mor!

( Petraru Carmen - Rugaminte )

luni, 15 februarie 2010

Ceasul

 

Nu ti-a fost dat să vezi vreodata,
Când toamna palida coboara,
Intr-o gradina despoiata,
O ramura intirziata
Ce-a inflorit a doua oara?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Se te intrebi: ce taina, oare,
Ascund intelepciunii tale
Infriguratele petale,
Ca miine stinse, fără soare?

Si dac-o blinda-nduiosare
Ti-a frint o clipa-n ochi lumina,
Cum stai asa, intrebatoare,
Uitindu-te la biata floare,
Ai inteles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primaverii.
Si-n preajma mortii abatute
A picurat, pe nestiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

( Octavian Goga - O ramura intarziata )

Vintage






Un foşnet dulceag, vijelie nebună
Mă cheamă, te cheamă spre tine, spre mine ...
Acorduri pierdute de pian învechit ...
- Păşeşte spre mine ...
- Păşind, vin spre tine ...
- Atinge, coboară, înalţă lumina,
Acoperă-mi aerul din albastrul abis.
- Ating, mă cobor, mă înalţ înspre tine
Mă strânge o frânghie aspră ... ce joc! ...
- Dezleagă, iubito, strânsoarea încinsă,
Priveşte cum ninge cu soare şi foc.
- Dezleg, iubite, ameţeala fierbinte
Şi mâini, şi picioare-mi sunt piatră ...

Furtună-mbibată cu miros de sfârşit,
El cheamă, ea plânge-ntr-un tril ameţit ...
Acorduri pierdute de pian învechit ...

- Te uită, iubito, în zare ... departe ...
Te uită cum arde un foc între noi.
- Departe ... departe ... şi ochii-mi scâncesc,
Amară durere-ntr-un zâmbet de chin ...
- Primeşte-ne-n tine, tu înger ... copil ...
Aprinde focul şi dă-ne lumina.
- Chibritul s-a dus, rătăcit în beznă,
Aş vrea să te strig, dar mi-e somn ...
- Te strig eu pe tine ...
- Mă strigi ... tu ... pe mine ...

Vânt adormit de sfârşit de furtună,
El strigă şi strigă şi ea e mormânt.
Acorduri pierdute de pian învechit ...

- Te uită, iubito, spre mine ...
Te uită, iubito, cum ţip ...
Chipul tău e deja ceară topită.
Degeaba mai plâng ...
O prinde de trup cu mâini tremurând,
"... dansează, copilă, dansează râzând ..."
Acorduri pierdute de pian învechit ...


( Ruxandra - Acorduri pierdute de pian invechit )

Porti deschise


Pe poarta Raiului, Creatorul
A scris, să ştie tot poporul:
"Nu intră-n Rai" – şi-aşa stă treaba,
"Cei care au trăit degeaba!"

( George Budoi - Inscriptie de pe poarta Raiului )

duminică, 14 februarie 2010

Inainte si dupa

 







  



nu mă recunosc decât cu tine de mână plimbările noastre ridicau zăpezile de o parte şi de alta a drumului mâna ta îmi atingea buzele

tremuram amândoi atunci am văzut pentru prima oară flori de gheaţă mă învârteai în mijlocul străzii oamenii zâmbeau îşi trăgeau viaţa din noi

iubirea mea este un glob de sticlă pe care trebuie să îl întorci invers să îl scuturi bine aerul e roditor plutesc fulgii dar nici unul nu se mai aşterne aşa cum ne-ar fi fost

nu ştiu cum să îţi povestesc toate astea
juliturile din genunchi spartul geamurilor frigul semnele că ai crescut din coapsa mea că am crescut din cicatricele tale

sunt o rană pe care nu înţeleg cum să o mai ascund


 
( Elis Ioan - Timpul meu se masoara inainte si dupa tine ca dupa Hristos )

sâmbătă, 13 februarie 2010

Incantatie

 

Si vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustam
cu miere-amestecat veninul.
Doi suntem gata s-ajutam
brindusile ardorii
să infloreasca iar' în noi
si-n toamna-aceasta de apoi.
Doi suntem, când cu umbra lor
ne impresoara-n lume norii.
Ce ginduri are soarele cu noi --
nu stim, dar suntem doi.

( Lucian Blaga - Cantec in doi )

Mirror, mirron on the wall..

 


ai strigat la mine
cu gandul
si ai atipit istovit,
violet tu si cerul meu interior...

te-as sfasia cu privirea
te-as iubi cu viata mea
te-as ingropa in dorinta

te-as ierta...


( Camelia Radu - Tie, oglinda )

Umbrei mele i-e frica


Umbrei mele i-e frica
De umbrele arborilor
Mai mult decat
Mi- frica mie de arbori -
Arborii nu indraznesc
Sa m-atace
Dar in spatele meu
Se-aude mereu
O-ncaierare salbateca
De umbre.
Umbrei mele i-e frica
De umbrele pasarilor
Mai mult decat
Mi-e frica  mie de pasari -
Pasarile trec pe deasupra mea
Si nu ma ating,
Dar umbra mea se chirceste,
Se rostogoleste ranita
De ciocul lunecat al unei umbre.
Umbra mea este lipsita de-aparare,
Ea nu are radacini
Ca urmele arborilor
Si nu stie
Ca umbrele pasarilor sa zboare.
Ea a fost adusa pe pamant
Sa ma urmeze
Cu intuneric sangerand,
Sa se prefaca in noapte in cele din urma
Si eu sa nu stiu de cand
Inaintez fara umbra,
Cantand. 

( Ana Blandiana - Umbrei mele i-e frica )

vineri, 12 februarie 2010

Cantec

 


Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...

Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele...

Când strălucesc sub rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă eşti, pădurea mea.
Şi singură ca mine...


( George Toparceanu - Cantec )

Umbra si eu

 

Un stingher,
Alt stingher
Nu pot face doi.
Geru-i ger,
Leru-i ler,
Fără noi.

Ninge să despartă cifrele şi mirii,
unu şi cu unu nu se mai fac doi,
tabla adunării, tabla înmulţirii
ne trimit acasă, singuri amîndoi.
Şi vor fi consilii de juris-prudenţă
şi vom duce-n braţe cositor topit.
şi voi scrie-o carte numai decadenţă
ale cărei titluri au şi-ncărunţit.
Trec pe lîngă tine ţipătoare trenuri
botezate-n templul prăfuitei gări
şi de fiecare te-ndoieşti şi tremuri
şi la geamul negru speriată sări.
Cîte brazde tulburi pasul meu răstoarnă
în împotrivire veşnic să mă scald
dar acum, că totul a intrat în iarnă,
vreau să-ţi fie bine, vreau să-ţi fie cald.
M-ai uitat cu totul, nu te mai ţin minte,
n-am avut răbdare, n-ai avut noroc,
între noi, femeie, nu au loc cuvinte,
felinarul nostru a fost pus pe foc.
Tu, îmblînzitoarea stărilor de lună,
tu, zămislitoarea stărilor de gri,
cum suporţi întreaga linişte comună,
cînd erai născută spre a mă iubi.
Unul şi cu unu nu mai vor să facă,
nu mai vor să facă niciodată doi,
tabla adunării tremură săracă,
s-a mutat întreaga lume între noi…
Umbre fără forme s-au urcat pe ringuri,
vînturile iernii caută răspuns,
unu minus unu fac doi oameni singuri,
unu minus unu, asta am ajuns.

( Adrian Paunescu - Lied vechi de dragoste )

joi, 11 februarie 2010

Uitare, vrajitor de rele



Totul e desertaciune,
Nu-i nimic o vesnicie
Ori rasare, ori apune,
Etern nimeni n-o sa fie
Pamant, cer, luna si stele,
Se vor duce, se vor trece
Ca un vrajitor de rele,
Grea uitarea ne petrece.

Tot acest joc despre viata,
Sange e de hidra moarta
O naluca, o speranta,
Ne conduce lumea toata
Si cu sange de himere,
Pe a lumii mortaciune
Grav sta scis cu semne negre,
- Totul e desertaciune -

Tot, dar totul se va duce,
Si nimic nu va ramane
Viata poate sa se-usuce,
Chiar de azi si pana maine
E din cand in cand lumina,
Pleaca noaptea, ziua vie
Se va-ntoarce intr-o clipa,
- Nu-i nimic o vesnicie -

Un luceafar se ridica,
Altu-n zare jos coboara
Un poet care apune,
Altul ce spre stele zboara
Ca si zeul care moare,
Dupa opera-i minune
Vezi pe cer cum mandrul soare,
- Ori rasare, ori apune -

Chiar si el in vesnicia-i,
Va pieri cuprins de spume
N-al uitarii val lumina-i,
Fenomen fara de nume
In a lumii depanare,
Existenta-i nimnicie
De-ai fi zeu, luna sau soare,
- Etern nimeni n-o sa fie -

Cand ma pierd in visul negru,
Ce ma poarta prin infern
Vad acol' tot Universul,
Nimicit pentru etern
Da, ii vad cuprinsi de flacari,
Ferecati cu lanturi grele
In adanci si negre hauri,
- Pamant, cer, luna si stele -

Si in iad de foc himeric,
Sunt pierdute pe vecie
Ca si eu in visu-mi mistic,
Mort cu inima pustie
Curge sangele de hidra,
Toate-n focul cald si rece
Din a timpului clepsidra,
- Se vor duce, se vor trece -

Chiar fiinta omeneasca,
Cu stiinta si puterea
N-a putut ca sa opreasca,
Nimicirea si durerea
Iar uitarea ca o ceata,
Ce-i nascuta din durere
Ne-nsoteste grea prin viata,
- Ca un vrajitor de rele -

Chiar de vrei in file albe,
Sa te scrii pentru vecie
Semnatura-n basme albe,
Amintire ca sa-ti fie
Arse-n foc ca toate cele,
Scrum vor fi in focul rece
Om, planete, luna, stele,
- Grea uitarea ne petrece -

Grea uitarea ne petrece,
Ca un vrajitor de rele
Se vor duce, se vor trece,
Pamant, cer, luna si stele
Etern nimeni n-o sa fie,
Ori rasare, ori apune
Nu-i nimic o vesnicie,
Totul e desertaciune.

...Scrisa intr-o clipa de tristete...


( Talmacel Marian Silviu - Uitare, vrajotir de rele - Glossa)

Fericire



Se zdrobesc petale de caldarâm
Ne iubim, ne certăm, ne urâm
Trecem dintr-o stare-ntr-o mie de stări
Mă ucizi c-o privire, dar mă-nvii după un infinit de sărutări!
Gheaţa-i geloasă pe inima ta
Titanic şi totuşi nu-ţi pot rezista
Alergând ţin în braţe o mie de sori
Te scuturi şi mă-ngropi sub un val de ninsori
 Fericire te caut scormonind printre norii trişti
Degeaba îi spulber
Pentru mine...Nu mai existi ! 

( Gavril Kostachis - Fericire )

miercuri, 10 februarie 2010

Jos cortina!



Deci onorate public, să faci pe dracu-n patru,
Să-mi spui acum şi mie: de ce-ai venit la teatru?
E drept că toata ziua te-nvârţi ca un şurub,
Şi poate că-i mai bine aici, decât la club...
Avem şi noi la teatru farsori ce joacă drame,
Şi-n fiecare lojă câte-un brelan de dame;
E plin de fanţi parterul şi după cum vedeţi,
Avem la galerie exolfe şi valeţi;
Balcoanele sunt pline de cărţi amestecate;
Avem în fundul sălii o-ntreagă facultate
De inimi mititele ca nişte aşi de cupă;
Am instalat afară un casier la crupă -
Şi-avem şi noi un "chibiţ" ce nu cunoaşte jocul:
Acela-i pompierul, menit să stingă focul,
La noi e mult mai bine decât la masa verde.
Aici un om de treabă cel mult îşi poate pierde
Bastonul sau galoşii, umbrela sau nevasta -
Dar câţi, la urma urmei, n-o pierd şi fără asta!

Pornisem a va spune doar câteva cuvinte...
Fiindcă, cu vreo lună sau două mai-nainte,
Moralitatea-n artă a fost pe neaşteptate,
O chestiune gravă de actualitate;
Fiindcă-n ţara noastră (eminamente castă)
Nici un bărbat pe stradă nu scoate-o vorbă proastă,
Şi orice Galatee, când are-o aventură,
Se culcă şi se scoală tot cu morala-n gură -
Mă simt în seara asta dator să vă previu
Cât este încă vreme (deşi e cam târziu,
Şi, poate, multă lume a adormit în sală) -
Că piesa ce se joacă e-o piesă imorală...

Cum? Nu se scoală nimeni să plece?... Curios!
Vă jur că teatrul nostru e-un teatru serios,
Că piesa de-astă seară, cu scene palpitante,
În care este vorba de patru-cinci amante
Şi de-un amant de pică, "Amantul anonim",
E-o piesă serioasă... Dar ce să mai vorbim!
De-aş întreba pe cea mai sensibilă cucoană:
Vrei artă cu morală sau artă cu... havană?
În gând ea mi-ar răspunde: "Vreau artă cu trabuc".
Deci piesa ce se joacă e-o piesă cu bucluc,
Dar cum nimeni nu pleacă şi toată lumea tace,
Înseamnă că "Amantul", aşa cum e, vă place.

Da, ştim şi noi că teatrul ar trebui să fie
O şcoală de moravuri şi-un leac de insomnie,
Un sfânt lăcaş în care un spectator novice,
Când intră să se dreagă, nu riscă să se strice.
Mai mult decât atâta: un teatru-adevărat
Ar trebui să dreagă ce e deja stricat,


( George Toparceanu - Jos cortina - fragment )