Un basm

“Va veni să vă cuprindă
Un flăcău cu negre plete
Şi frumos cum nimeni nu-i;
Voi fugiţi să nu vă prindă!
Uşa s-o-ncuiaţi la tindă,
Că, de vă sărută, fete,
Veţi muri de dragul lui!”

Şi-a venit flăcăul, cică,
Un voinic cum altul nu e!
Şi trei fete de-mpărat
Grabnic s-au ascuns de frică,
Numai fata cea mai mică
N-a putut grăbit să-ncuie,
Şi-a rămas la sărutat.

De-a murit, eu nu ţiu minte.
Acest basm mi-l spuse mama
Adormindu-mă, de mult!
Şi-i mult basm de-aci-nainte,
Şi-am uitat a lui cuvinte!
Ah, de-aţi şti să-mi daţi voi seama,
Cum aş vrea să-l mai ascult!

Vreau să ştiu, să ştiu sfîrşitul!
A murit copila? Vine
Iar flăcăul de-a plecat?
Spuneţi cum e isprăvitul?
Ah, eu nu-nţeleg iubitul—
Şi s-a repetat cu mine
Basmul fetei de-mpărat!

( George Cosbuc - Un basm )

Secretul lui Prometeu

În fabula verde şi caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aţine şi ceasul.

Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o şăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmplă s-aprinde
de tâmplă, şi piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând
lânga vatră,
Şi-aprind licuricii, ei însişi, din dragoste rugul.
Iubirea ţâsneşte din ţărână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.

( Lucian Blaga - Cantecul focului )

In urma ta..

În miezul nopţii te-am văzut,
Erai o lună plină,
Iar eu o stea care-a trecut
Să vadă o lumină.

Tu scânteiai pe-al nopţii cer
În flăcări,vâlvătaie.
Erai cuprinsă de mister
Şi de sclipiri vioaie.

Şi înainte luminai
Cărarea pustiită,
Iar inapoi nu te uitai
Fiind mereu grăbită.

În urma ta mereu lăsai
O pulbere stelară,
Şi spaţiul negru,sideral,
Părea că mă-mpresoară.

Tu nu voiai să te cuprinzi
În lanţuri de durere,
În toiul vieţii şi-al iubirii
Şi-n clipe austere.

Iar eu,cuprins de-amărăciune
Că nu-ţi pot sta în cale,
Mă-nfăşuram cu o manta
Şi tot plângeam cu jale.

Şi te urmam mereu,pe-ascuns,
Privindu-ţi strălucirea,
Pe când la mine se ivea
Încet,încet,pălirea.

( Maniceanu Valentin - In urma ta )