A fost odată un fir de iarbă necăjit, necăjit...
- Cine te-a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându-i încet trupul firav.
- Eu m-am supărat, răspunse el, sucindu-se şi răsucindu-se pe loc.
M-am supărat pentru că nu sunt roşu.
Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său îşi văzu pentru prima oară culoarea.
- Şi de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roşu? îl întrebă ea atunci, dornică să afle.
- Pentru că am auzit că roşul e culoarea iubirii, şi e cea mai vie.
Şi dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci aşa de neobservat ca mine.
Atunci mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.
Fericit că dorinţa i-a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n-a stat prea mult pe gânduri, firul se aplecă deasupra apei:
- Eşti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări şi ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji şi mai tare. Roşul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe cine îl supăra. Şi dori să fie galben.
Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la uşa Domnului Şofran, pe care îl găsi în toane bune, aplecat peste o eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
- Ce te-ai ofilit aşa? îi spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
- Oaaa..., veni şi broasca, privind printre degetele răsfirate cu care îşi acoperi ochii bulbucaţi… La soare mă pot uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă şi de galben, gândindu-se că albastrul e culoarea lui preferată.
Mama ca mama, plină de răbdare şi de înţelegere, se urcă pe treptele unui rug în vârful căruia se bronza ultima mură.
Şi aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să-l mânjească puţin. Numai puţin, cât să devină tot albastru.
- Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii adânci ai apei.
- Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul văzduhului.
- Oaaa…, sări şi broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să-i treacă unui fir de iarbă prin cap!
Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S-ar fi tăvălit prin cenuşă, ba nu, prin cărbune, numai ca să se asorteze cu tristeţea ce-l făcea să-şi simtă sufletul negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie, de dragoste şi de viaţă:
- Ştiu: o să fiu Verde!
- Cine te-a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându-i încet trupul firav.
- Eu m-am supărat, răspunse el, sucindu-se şi răsucindu-se pe loc.
M-am supărat pentru că nu sunt roşu.
Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său îşi văzu pentru prima oară culoarea.
- Şi de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roşu? îl întrebă ea atunci, dornică să afle.
- Pentru că am auzit că roşul e culoarea iubirii, şi e cea mai vie.
Şi dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci aşa de neobservat ca mine.
Atunci mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.
Fericit că dorinţa i-a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n-a stat prea mult pe gânduri, firul se aplecă deasupra apei:
- Eşti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări şi ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji şi mai tare. Roşul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe cine îl supăra. Şi dori să fie galben.
Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la uşa Domnului Şofran, pe care îl găsi în toane bune, aplecat peste o eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
- Ce te-ai ofilit aşa? îi spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
- Oaaa..., veni şi broasca, privind printre degetele răsfirate cu care îşi acoperi ochii bulbucaţi… La soare mă pot uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă şi de galben, gândindu-se că albastrul e culoarea lui preferată.
Mama ca mama, plină de răbdare şi de înţelegere, se urcă pe treptele unui rug în vârful căruia se bronza ultima mură.
Şi aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să-l mânjească puţin. Numai puţin, cât să devină tot albastru.
- Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii adânci ai apei.
- Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul văzduhului.
- Oaaa…, sări şi broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să-i treacă unui fir de iarbă prin cap!
Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S-ar fi tăvălit prin cenuşă, ba nu, prin cărbune, numai ca să se asorteze cu tristeţea ce-l făcea să-şi simtă sufletul negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie, de dragoste şi de viaţă:
- Ştiu: o să fiu Verde!
( Elia David - O sa fiu verde ! )
