duminică, 25 aprilie 2010

Teama si indoiala



Să nu te îndoieşti
de acela
care îţi spune
că îi este teamă

dar să te temi
de cel
care spune
că nu cunoaşte îndoiala 

( Petru Dinca - Teama si indoiala )

Ochiul nascut orb


mă doare ochiul născut orb
lumină atîrnînd în stropi de curcubeie
în gîndul meu
te risipeşti femeie
o lume îmbrăcînd în nuditate
mă doare ochiul născut orb
sămînţă de lumină
strivită în nemărginita noapte

( George Ionita - Ochiul nascut orb )

Jucarii si marionete



O păpuşă este un obiect neînsufleţit care are scopul de a îi distra pe ceilalţi. Ea este îmbrăţişată de copii, iubită şi dorită de ei. Cu toate astea peste puţin timp este uitată într-un colţ. Abandonată. Se umple de praf, hainele i se murdăresc. Se poate să îţi mai aduci aminte de ea din când în când şi să o mai iei cu lehamite de pe scaun, să o mai scuturi în ideea că poate prinde viaţă. Păpuşa iubită de copii nu ajunge mai departe de coşule de gunoi, ca toate obiectele neînsufleţite de altfel. Vreau însă a vă vorbi despre marionete, acele lucruri încălzite de mâinile actorilor tot pentru fericirea celor din jur.

Marionetele, spre deosebire de păpuşile normale, prind viaţă odată ce se mulează pe mâna şi pe sufletul unui actor. Îi simte emoţiile, glasul devine al lor şi încep să facă lucruri ciudate, pe care în mod normal nu le-ar face. O marionetă, ca şi o păpuşă ieftină şi mult dorită, stă pe scaun nemişcată. Se uită în tavan, nu clipeşte, nu vorbeşte, nu simte nimic până în momentul marcant în care transformarea se întâmplă. Încep să trăiască şi să îşi spună poveştile de-o viaţă, iubesc şi aud aplauzele celor din jur care fericiţi doar pentru că o marionetă le vorbeşte.

Am cunoscut ieri o astfel de marionetă. Stătea pe o masă în sala de recuzită şi nu spunea nimic. Era cu faţa în sus şi m-am întrebat ce vede atât de frumos la tavanul acela alb. Mi-am dat seama că modul în care gândeam era greşit. Tavanul era alb, era tăcut şi era asemenea ei. Am închis ochii şi am tras adânc în piept aerul din cameră, aer ce avea un gust amar şi vechi. M-am dus spre masa unde zăcea marioneta şi am atins-o uşor peste faţă. Ochii nu i se închiseseră cum li se închid cadavrelor, erau la fel de clari şi de nemişcaţi. Am ridicat-o şi ochii ei se opriră asupra mea. M-am simţit intimidat, nu mai fusesem radiografiat de către o femeie ca ea. Îmi privi ochii şi eu am încercat să nu clipesc pentru a nu o priva de culoarea splendidă a irisului meu. Mi-am lins buzele pentru că erau uscate. Aş fi vrut să beau un pahar cu apă, dar mi-era temă că acest gest o va supăra. Pielea îi era rece şi rochia din mătase cu care era învelită arăta ca şi când ar fi fost muşcată de 20 de ani. Mi-era frică să şi gândesc în compania ei, însă nu ştiu ce mi-a venit atunci... că am acţionat fără să gândesc. Mi-am băgat mâna pe sub fusta ei. Acest gest imprevizibil parcă o trezi dintr-un somn adânc. Întoarse capul în stânga şi în dreapta, apoi se uită în jos. Rămase cu privirea în jos. Îmi imaginez că a lovit-o brutal culoarea podelei, culoare diferită de tavan. Deschise gura, apoi o închise la loc. O deschise din nou şi de data asta era clar. Voia să îmi spună ceva. Am închis ochii ca să nu o stânjenesc şi glasul ei suav îmi inundă timpanele limpede, precum un val de apă caldă.
- Bună seara, domnule!
- Bună seara, domnişoară! I-am răspuns cu ochii închişi.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule?
- Aş vrea să ştiu ceva de la dumneavoastră... dacă îmi permiteţi.
- Vă permit.
- De ce vă uitaţi mereu la tavan când totul în jur e mult mai frumos?
- Este o întrebare seacă. Mi-a răspuns ea pe un ton deranjat.
- Îmi cer scuze dacă..
- O să vă răspund... Eu nu simt, eu nu văd, eu nu aud decât când cineva face ce aţi făcut dumneavoastră acum. Nu sunt o persoană vie, dar asta se vede, nu? Doar voi mă puteţi învia.
- Asta înseamnă că dacă îmi voi scoate mâna din trupul tău, acesta se va răci din nou?
- Acesta este un adevăr.

Nu am ştiut pe moment ce să fac. Într-adevăr pielea ei era caldă şi cu siguranţă era mai vie decât înainte. Cineva m-a chemat de afară şi eu trebuia să plec. Chiar nu ştiam ce să fac ori ce să simt... cu atât mai mult cu cât începea să îmi placă importanţa rolului meu. Mă simţeam ca un zeu, ERAM un zeu! Puteam să îi dau viaţă, puteam să îi iau viaţa. Eram un zeu, dar nu ştiam cum trebuia să fie un zeu. Ce trebuia să îi zic? Ce trebuia să simt? Ce trebuia să fac? Am privit-o din nou, de parcă nu mă mai săturam de şarmul ei. Avea părul ondulat, negru şi strălucitor. Era o femeie în mâinile mele şi un cadavru reciclabil dacă o lăsam pe masă. Am stat şi am cugetat şi am analizat toate opţiunile posibil şi imposibile pe care le aveam cu privire la ea. Mă gândeam la cum aveam să o ţin în braţe, să o alint, să o sărut şi să o iubesc ca pe propriul copil. Prin ce aveam să trecem împreună, prin ce aveam să îndurăm. M-am gândit la superioritatea mea, la faptul că ea depinde de mine, la statuturile noastre. De continuam să fiu zeu, ea rămânea vie şi caldă, o femeie frumoasă, un om. De aveam să îmi continuu drumul început, ea rămânea... o marionetă.

Am ales ce ar alege un egocentrist. Să nu fac o schimbare în viaţa nimănui. Să trec în lume precum uleiul printr-o felie de pâine. Aşadar, am ales să fiu eu om, pentru ca ea să ajungă la coşul de gunoi. Acum sunt singur. 


( Alexandra Ghita - Marioneta )