La cumpana apelor

Tu esti în vară, eu sunt în vară. In vară pornită

către sfîrsit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăus - mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveste în jos ! Priveste'ndelung, dar să nu vorbim.
S'ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta'năltimei si până'n vale
îmbătrâneste, ah, cât de repede, apa. Si ceasul.

E mult înapoi ? Atîta e si de-acum înainte
cu toate că mult mai putin o să pară.
Ne-ascundem - stins arzând - după năluca de vară.
Ne'nchidem inima după nespuse cuvinte.

  Poteca de-acum coboară ca fumul
  din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăsi drumul
  spre tărna si valea trădate'nmiit
  pentr'un cer chemător si necucerit.

( Lucian Blaga - La cumpana apelor )

Mai e nevoie de destin?

Când prin oras calci lin pe străzi
sământa ulmilor, si'n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers? 

 

Când muschiul de pădure mult
ne-alină'n vară verde dor
si glasul picurat ti-ascult -
mai e nevoie de-un izvor? 

 

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe'ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic? 

 

Când între lipsă si prisos
ne bucurăm de câte sânt
si cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt? 

 

Când îti ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până'n sud
mai e nevoie de statui? 

 

Când hoinărind, alăturea,
noi mână'n mână ne găsim
cu ochii la aceeasi stea -
mai e nevoie de destin?

( Lucian Blaga - Strofe de-a lungul anilor )

Clocot

Iubirea este geniu: cum poti s-o pui in frau,
Sa-ti poarte faetonul in trap, la preumblare?
Ca ma sfasie leul, nu-i crima, nici desfrau,
Si gloria-i un monstru la fel, cu colti si gheare.
Sa te castig, bat cerul si iadul, nemurirea,
Rup aripile vremii si-- demiurg rapsod--
Sub tine-mi pun cerbirea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mandra ce dulce esafod!
Cu-naltele abateri, semeata erezie,
Croim albastre zboruri peste-un noroi batran
Si ni-e datoare viata ca-i dam o poezie
De care o s-asculte, candva, ca de-un stapan:
Noi doi lasa-vom lumii un duh ce nu se scimba,
Caci noi si vesnicia vorbim aceasi limba.

( Vasile Voiculescu - Sonet CCXVII )