Rani de dor

Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,
cel care frământă silabele cu sângele lui.

Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seacă izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.

Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele să cânte
sub frunţi înnegurate...

Te aştept pe tine,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişează pe lângă ziduri,
căutând un om...

Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinând în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.

Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire... aşternută între noi.

Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.

Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.

( Lelia Mossora- Vrajitorul cuvintelor )

Limite

Din străzile ce-ngroapă afinţitul
E una (care-o fi?) cutreierată
Acuma pentru cea din urmă dată,
Indiferent, de pasul meu, sortitul

De Cel care vieţii-i pune norme
Şi-o tainică, hieratică măsură
La paşi, la umbre, vise şi-alte forme
Ce fac şi-apoi desfac viaţa dură.

De-i pentru toate capăt şi e vamă,
Niciunde şi nicicând, doar străşnicie,
Acuma, oare-aici ne dăm noi seamă
Că bun rămas ne luăm pentru vecie?

Prin geamul gri lumina se iveşte.
Din raftul nalt de cărţi, pieziş, trunchiată
De colţul mesei, umbra se lăţeşte,
Şi-o carte văd: o mai deschid vreodată?

E-n cartierul Sud o poartă veche
Cu urne fin lucrate-n zidărie
Şi fructe de nopal fără pereche.
Nu pot intra: e o litografie.

Pentru vecie-o uşă ai închis,
Şi o oglindă te aşteapă-n van.
Răspântia-ţi apare drum deschis,
Şi veghea, zeu cu două feţe, lan.

Din amintiri, desigur, este una
Ce-i îngropată pentru totdeauna.
Spre-al lor izvor nu te-or vedea venind
De aur soare, lună de argint.

Nu se întoarnă glasul tău la versul
Ce-n grai de flori şi paseri s-a iscat.
Persanu-l spune-n asfinţit, i-e mersul
Când greu, când lin: poem de neuitat.

Şi-nvârtejitul râu şi-oglindă – lacul?
Şi-acest vechi ieri spre care azi mă-nclin?
Vor fi ca zidul năruit, săracul,
Distrus pe veci de-o mână de latin.

În zori aud un freamăt depărtat,
Mulţimi gălăgioase pier în zare.
Sunt cei ce m-au iubit şi m-au uitat.
Şi spaţiul, timpul, Borges, totul moare.

( Jorge Luis Borges - Limita )