Lasa-ti lumea...

Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da vieaţa toată,
Nime 'n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime 'n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oiu cuprinde,
Nime 'n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr'o rarişte de fag

Ii răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.

Te desfaci c'o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină
Poleindu-l, îl străbate;
El aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde 'n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o 'ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege—
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se 'nţelege.

Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele 'n ceruri, stele 'n valuri.

E-un miros de teiu în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă 'n braţe
Dulce dragoste bălaie. 

( Mihai Eminescu - Lasa-ti lumea )

Zbucium

Cu trupul biruit de jale
Un trandafir se stinge-n glastra,
Stropindu-si plansul de petale
Pe perinita din fereastra…
Se zbuciuma sarmana floare
Si moare-n patima ei muta,
Ca-n inima de fata mare
O dragoste nepriceputa.
Se zbuciuma si pana maine
Isi scutura podoaba-ntreaga,
Iar mana gingasei stapane
Alt trandafir o sa-si culeaga.
Si rand pe rand au sa mai vie
Tot alte flori in vechea glastra,
Asemeni viselor ce-nvie
Si mor zambind in calea noastra.

( Octavian Goga - Un trandafir se stinge )

Dansand in al noualea cer

Ea făcea cîtiva pasi înainte,
făcea cîtiva pasi înapoi.
Primul pas spunea bună-ziua, domnule,
al doilea pas spunea bună-ziua, doamnă.
Ceilalţi întrebau ce face familia,
azi e o zi frumoasă ca o porumbiţă în ceruri.
Ea purta o cămaşă fierbinte,
avea ochii de îmblînzitoare a mării,
ea îşi ascunsese un vis într-un dulap
şi găsise un mort în creierul său.

Cînd ea sosea, îşi lăsa departe partea cea mai frumoasă,
cînd ea pleca, în zare se forma ceva care o aştepta.
Privirile ei erau rănite li sîngerau pe dealuri.
Purta sînii în afară şi-şi cînta negurile vîrstei.
Era frumoasă ca un cer peste care trece o porumbiţă.

Avea o gură de oţel
şi un steag al morţii i se desena pe buze.
Rîdea asemenea mării simţind cărbuni în pîntecul ei.
Asemenea mării cînd luna se priveşte pentru a se scufunda,
asemenea mării ce a muşcat din toate ţărmurile.
Marea iese-n afară şi cade-n pustiu şi în trupurile belşugului.

Cînd stelele se leagănă peste frunţile noastre,
mai înainte ca vîntul din nord să-şi deschidă ochii,
era frumoasă în orizontul ei de oase,
în cămaşa fierbinte şi cu privirile de copac obosit,
ca un cer pe care pluteşte un stol de porumbiţe.

( Vincente Huidobro - Ea )