vineri, 30 aprilie 2010

Ruga de mistuire


Te privesc
dezintegrāndu-ti
sufletul
īn stropii de
ploaie
căzānd necontenit
peste obrazul tău
alb
ca spuma
valurilor mării...
Mă simt frāngāndu-mă
īn mii de clipe
neputincios
īn a-ti ocroti
zāmbetul...
Cuvintele te plāng,
se rup din
fraze
căutāndu-te
să īti māngāie
fiinta
și să te īmbrace
cu cāntul
īngerilor...
Nu te teme...
Cenusa-mi
īti va fi lumină...
Mistuie-mă...

( Josephus Mariae - Te privesc )

Suspin


Tu esti asemeni cupei din stravezii cristaluri
Cu incrustatii pure si unduiri usoare
Din tine pot sa soarba, in sacre ritualuri
Si gurile pagane si cele-ncepatoare.
Tu stii s-ascunzi in tine, ca intr-un tabernacol
Extazul si durerea - impreunare grava,
Cand sarutarea-ti darui se-ntampla un miracol:
Veninul pare dulce, si-ambrozia otrava!

( Romeo Morari - Definitia iubirii )

Poem complicat



dacă ti-as scrie acum ar iesi un poem de dragoste
ar fi un text lung
despre frunze despre pietre despre copaci
as spune cum alunecă zilele prin mine
cum le compun oasele
din oasele mele
cum fac tot felul de calcule supercomplicate
din care îmi iese mereu egal cu zero.
până la urmă adun
scad
înmultesc
împart
fără vreo logică
împart totul
cuprinsă de panică
împart ca să nu fiu singură.

ti-am spus că trăiesc într-un melc. ti-am spus.
trăiesc într-o infinitate.
as putea să scriu un text despre asta
un poem de dragoste cu o algebră a lui
un poem complicat
despre cel mai simplu lucru din lume. 
 
 
 
( Ioana Negoescu - Poem complicat )

joi, 29 aprilie 2010

Soptind...




În noaptea tristă care ne desparte,
Tu poate simţi în jurul tău suspine
Şi fâlfâiri de aripi şi de şoapte...
E dorul meu ce vine de departe
Şi ostenit adoarme langă tine,
Cuminte ca un fluture de noapte
Ce s-a lăsat la capul tău, pe-o carte
 Închisă de la sine
Când ai simţit că somnul ne desparte...

( George Toparceanu - Soapte )

Se-aud viori


Stii ce-am visat azi noapte
la ceasul cand pentru somn visele sunt coapte?
Tu nu erai femeie, nici eu barbat
ci doua viori. Nu-i asa ce ciudat?
Si vibram amandoi la fel, ah
ca-n dublul concert al lui Bach.


( Romeo Morari - Vis )

Pe scara sufletului meu


Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!...

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei -
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

( Ion Minulescu - Drum crucial )

miercuri, 28 aprilie 2010

Urme de pasi



Urme de paşi -
zvon de plecare grăbită;
din tot ce mai laşi,
doar floarea de câmp e rănită,
picătură de rouă strivită.

Privirea-napoi -
flutur cu aripi de ceară
adormit între noi
pe sticla de lampă murdară;
un foşnet în trenul de seară.


( Viorel B. - Urme de pasi )

Cortina


Eu am venit pe-a cerului cortina
Din marea stapanita de uitare
Purtat de valurile de lumina
Spre nu stiu care tinta viitoare

Eu am venit manat de intamplare
Din haosul profund fara de lege
Sa ma framant mereu sub sfantul soare
Pana ce moartea vrea sa ma dezlege

M-am minunat de opera luminii
In care m-am trezit ca-ntr-un calvar
Purtat mereu de valurile firii
Cum vantul poarta frunza de artar

Prin ipoteze si prin teoreme
Am incercat ca sa-nteleg esenta
Si-am esuat in tragice poeme
In care anulez si existenta

Am ratacit mereu dupa himere
Necunoscand a lor infatisare
Si m-am trezit mereu fara repere
Teleportat in sfintele altare

O, cat de mult as vrea sa pot avea
In suflet pacea binemeritata
Sa pot sa cred pe veci ca viata mea
E o-intamplare binecuvantata

( Mihail Buricea - Eu am venit pe-a cerului cortina )

Femeia - vers



femeia-vers e o piesă dintr-un puzzle complicat


ea are mereu o frumuseţe pe care o poartă fie
într-un rucsac vechi fie într-o geantă elegantă
merge la serate câştigă concursuri şi urcă munţi
pe care uită să-i mai coboare chiar dacă jos
la umbra vreunui ulm sau stejar o aştepţi


femeia-vers se îndrăgosteşte mereu dar are
despărţirea tatuată pe talpă şi se ascunde în fugă
iubirea se rostogoleşte la gleznele ei într-un galop
sferic şi pleacă


femeia-vers nu mă iubeşte ea se iubeşte
pe sine şi doar aşa
iubindu-se ţi se oferă toată


femeia-vers decojeşte bărbatul piele cu piele
os cu os celulă cu celulă să desăvârşească
poemul să scrie povestea


uneori alege bine


deseori femeia-vers plânge


rareori alege singurătatea şi îşi scrie povestea fără el


atunci se nasc poemele


într-un vers 

( Alexandru Ghetie- Femeia vers )

marți, 27 aprilie 2010

Ochi de apa



Prin ochii tăi de apă
Se oglindeşte-n infinit lumină,
Din care sufletul mi se adapă
Găsindu-şi liniştea eternă.

Din ochii tăi de apă
Doar lacrimi dulci se preling
Într-o mare mult prea sărată,
Sufletul meu îndulcind.

Doar ţie supuse valurile,
Trezesc în mine furtuni abisale;
Adâncurile-mi fug în braţele tale,
Răscolindu-mi nisipurile colosale.

Ridică-te înger de apă
Şi fă întunericul să dispară!
Întinde-ţi sceptrul a credinţă,
Atunci…te voi recunoaşte ca zeiţă!



( Cojocaru Valentin - Ochi de apa )

The romance. The lady and the gentleman



Nu-i nimeni... nimeni sã ne vada si sã ne-auza -
Nu pleca.
Da-mi degetele-ti inelate sã le sarut ca si-altadata,
Da-mi degetele-ti inelate -
Poeme-n pietre nestimate -
Vreau sã le-nvat pe dinafara si sã le cânt,
Da-mi mana toata.
Cãci nu-i în tot salonul alta, asa, la fel ca mana ta.

Ramai cu mine toata seara ...
Ce-ti pasa daca-o sã sfarseasca
Orchestra valsul? ...
Tu nu stii
Ca nu-i în tot salonul altul la fel cu mine sã iubeasca?

Deschide-ti bratele -
Altarul în care mã-nchinam alt'data -
Deschide-ti bratele si prinde-mi în ele bratele-obosite.
Apleaca-ti gura-nsangerata,
Si sarutarile-ti aprinse inseamna-le pe obrazu-mi pal.
Inseamna-le la rand, sã-mi steie pe veci de paza,
Neclintite,
Ca pasarile legendare pe malul lacului Stymfal!... 
 
 
( Ion Minulescu - Romanta fara muzica )

Ingerul pazitor




îngerii
se coboară pe o rază de soare pe pământ
îngeri cuprinşi de nostalgie
îmbrăcaţi în alb şi cu părul lung şi negru
da negru
aceşti îngeri nu sunt blonzi
nu toţi îngerii sunt blonzi
ar fi o discriminare să spunem
că îngerii sunt blonzi

îngeri ce cântă psalmii Învierii
la harpele lor
ce nu sunt toate de aur
nu
sunt şi îngeri săraci
a căror harpe sunt din lemn de cireş
cu mireasmă de primăvară
cântecele acestor îngeri
sunt mai dulci mai curate
ei au învăţat ce-i smerenia
şi nu-i privesc pe fraţii lor blonzi cu dispreţ
ei sunt blânzi
ei sunt îngerii noştrii păzitori.


( Cezar C. Viziniuck - Ingeri pazitori )

luni, 26 aprilie 2010

Scuturile verzi ale racorii





Am visat azi-noapte sarutari,
Cîmpuri de garoafe zdrentuite.
Soarele cu zveltele-i cutite
Înjunghiase cele patru zari -
Sînge picura pe sarutari.

Aerul, ca-n preajma unui rug,
Raspîndea fluida lui rugina;
Gura de sarutari mi-era plina,
As fi vrut dar nu puteam sa fug -
Pîlpîia tot cîmpul ca un rug.

O padure, platosele-i verzi
Adiau departe, în racoare,
Zdrente de garoafe la picioare
Mi-aratau cît mai aveam de mers
Pîn' sa-ajung la platosele verzi.

Si-am ramas la sarutari arzînd,
Cruntul soare izgonise norii;
Scuturile verzi ale racorii
Nu aveam sa le ating nicicînd -
Sarutam garoafele arzînd...


( Nina Cassian - Patima )

Lacom de drum




trupul privirii mi-l dezbrac
de lâna pleoapelor
ciupesc coapsele ceţii

bat cu pumnul în aburi cum
pruncii din sion în scoarţa pământului
 
lacom de drum cărări îmi fac
pe carnea pământului
şi tropăi pe ape ca ploşniţele patinatoare
 
lacom de drum
arunc cărări în iesle de fum
ciupesc coapsele ceţii
bat cu pumnul în aburi

am spus!
să fie lumină - îmi văd mariile dansând - 


( Alexandru Ghetie - Lacom de drum )

Linistea-i in fapte mici





















Într-o bună dimineaţă, un domnuţ puţin bărbos,
Prinse-o mică buburuză într-al său distins pantof.
Ce-i cu tine, a cui ai fi? Se gândi deşteptul nene,
Întrebându-se desigur dacă gâza-i de la vreme.
Ce-i cu lumea asta mare de-i întoarsă tot pe dos,
Şi o mică zburătoare e la mine-n hol pe jos?
Măi să fie, măi să fie, da’ pe unde-o fi intrat,
Termopanele-s închise şi balconul e blindat.
Am femeie de serviciu şi îmi face casa lună,
O hârtie pe pantofi, nu putea şi ea să pună?
Să o fi adus din stradă nu prea cred că se putea
Orice haină cât de mică, femeia mi le spăla!
Am bătut atâtea drumuri, am plătit valută grea
Să-şi permită-o vietate drept în casa mea să stea!
La ce bună pielea scumpă din papucii clasa-ntâi
Dacă-s accesibili doml’e orişiunde, orişicui?
Ce-am ajuns să-mi vadă ochii, ghinion întruchipat
Un microb ciudat şi simplu sau spion înaripat?
Dacă are-n el vreo boală şi mi-e viaţa gata, scrum,
Banii câştigaţi de ieri, la ce bancă să mii pun?
Ce făcui să merit asta, eu cel bun şi cel onest
Să ajungă lângă mine vietăţi ce le detest?
Am atâta cale-n faţă, sunt un mare gânditor
Să m-atace aşa o scamă ce se pierde în covor..!
Uite-aşa domnuţul nostru pierde vremea de un ceas
Lasă-n urmă şi serviciu şi amanta şi compotul de-ananas.
În vreme ce buburuza  îl priveşte liniştită,
Nici nu zboară, nici nu fuge, nici măcar nu se agită,
Stă cuminte în pantof, adăpostul garantat
Împotriva groaznicului rece de aer condiţionat
Însă mintea cea-nţeleaptă, a progresului constant
Se învârte-n cercuri ample de un farmec redundant.
Toată viaţa cea frumoasă uite-acuma e în joc
La-piciorul buburuzei care stă senină-n loc.
De ce ai, vrei tot mai multe şi-ncontinuu te-ngrijeşti
Vezi de clipa scurtă, simplă, nu uita să mai zâmbeşti!
Liniştea e-n fapte mici, de o cauţi împrejur,
Ia aminte de la gâze ce trăiesc fără cusur!


( Marcel Narita - Buburuza )

Amagire




Şi iar a venit primăvara
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi iar frunzele urcă scara
Şi-i verde pămantul pe jos.

Şi iar calendaru-nfloreşte
Şi cainii ne-aud pe la stani
Dar vai, tot acum, pe muţeşte
Mor grabnic ataţia bătrîni.

Dar bine-ai venit, amăgire
Mai stai, mai durează un pic
Această minţită iubire
Oricum e mai mult ca nimic.

Vin nopţile scurte de vară
Şi păsări se-ntorc de la sud
Dar dacă e ultima oară
Iluzia verdelui crud ?

Cu lanţuri legate de glezne
Oricît de lumină ar fi
Noi mergem de-a pururi prin beznă
Mereu nelegitimi copii.

Mereu în aceeaşi clipită
Urat şi frumos, mort şi viu,
Ne paşte o soartă cumplită
Nimic nu-nţeleg cei ce ştiu.

Şi iar a venit o părere
Şi iar va pleca înapoi
Prea mari impozit ne cere
Că ninge în suflet la noï.


( Adrian Paunescu - Amagire )

duminică, 25 aprilie 2010

Teama si indoiala



Să nu te îndoieşti
de acela
care îţi spune
că îi este teamă

dar să te temi
de cel
care spune
că nu cunoaşte îndoiala 

( Petru Dinca - Teama si indoiala )

Ochiul nascut orb


mă doare ochiul născut orb
lumină atîrnînd în stropi de curcubeie
în gîndul meu
te risipeşti femeie
o lume îmbrăcînd în nuditate
mă doare ochiul născut orb
sămînţă de lumină
strivită în nemărginita noapte

( George Ionita - Ochiul nascut orb )

Jucarii si marionete



O păpuşă este un obiect neînsufleţit care are scopul de a îi distra pe ceilalţi. Ea este îmbrăţişată de copii, iubită şi dorită de ei. Cu toate astea peste puţin timp este uitată într-un colţ. Abandonată. Se umple de praf, hainele i se murdăresc. Se poate să îţi mai aduci aminte de ea din când în când şi să o mai iei cu lehamite de pe scaun, să o mai scuturi în ideea că poate prinde viaţă. Păpuşa iubită de copii nu ajunge mai departe de coşule de gunoi, ca toate obiectele neînsufleţite de altfel. Vreau însă a vă vorbi despre marionete, acele lucruri încălzite de mâinile actorilor tot pentru fericirea celor din jur.

Marionetele, spre deosebire de păpuşile normale, prind viaţă odată ce se mulează pe mâna şi pe sufletul unui actor. Îi simte emoţiile, glasul devine al lor şi încep să facă lucruri ciudate, pe care în mod normal nu le-ar face. O marionetă, ca şi o păpuşă ieftină şi mult dorită, stă pe scaun nemişcată. Se uită în tavan, nu clipeşte, nu vorbeşte, nu simte nimic până în momentul marcant în care transformarea se întâmplă. Încep să trăiască şi să îşi spună poveştile de-o viaţă, iubesc şi aud aplauzele celor din jur care fericiţi doar pentru că o marionetă le vorbeşte.

Am cunoscut ieri o astfel de marionetă. Stătea pe o masă în sala de recuzită şi nu spunea nimic. Era cu faţa în sus şi m-am întrebat ce vede atât de frumos la tavanul acela alb. Mi-am dat seama că modul în care gândeam era greşit. Tavanul era alb, era tăcut şi era asemenea ei. Am închis ochii şi am tras adânc în piept aerul din cameră, aer ce avea un gust amar şi vechi. M-am dus spre masa unde zăcea marioneta şi am atins-o uşor peste faţă. Ochii nu i se închiseseră cum li se închid cadavrelor, erau la fel de clari şi de nemişcaţi. Am ridicat-o şi ochii ei se opriră asupra mea. M-am simţit intimidat, nu mai fusesem radiografiat de către o femeie ca ea. Îmi privi ochii şi eu am încercat să nu clipesc pentru a nu o priva de culoarea splendidă a irisului meu. Mi-am lins buzele pentru că erau uscate. Aş fi vrut să beau un pahar cu apă, dar mi-era temă că acest gest o va supăra. Pielea îi era rece şi rochia din mătase cu care era învelită arăta ca şi când ar fi fost muşcată de 20 de ani. Mi-era frică să şi gândesc în compania ei, însă nu ştiu ce mi-a venit atunci... că am acţionat fără să gândesc. Mi-am băgat mâna pe sub fusta ei. Acest gest imprevizibil parcă o trezi dintr-un somn adânc. Întoarse capul în stânga şi în dreapta, apoi se uită în jos. Rămase cu privirea în jos. Îmi imaginez că a lovit-o brutal culoarea podelei, culoare diferită de tavan. Deschise gura, apoi o închise la loc. O deschise din nou şi de data asta era clar. Voia să îmi spună ceva. Am închis ochii ca să nu o stânjenesc şi glasul ei suav îmi inundă timpanele limpede, precum un val de apă caldă.
- Bună seara, domnule!
- Bună seara, domnişoară! I-am răspuns cu ochii închişi.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule?
- Aş vrea să ştiu ceva de la dumneavoastră... dacă îmi permiteţi.
- Vă permit.
- De ce vă uitaţi mereu la tavan când totul în jur e mult mai frumos?
- Este o întrebare seacă. Mi-a răspuns ea pe un ton deranjat.
- Îmi cer scuze dacă..
- O să vă răspund... Eu nu simt, eu nu văd, eu nu aud decât când cineva face ce aţi făcut dumneavoastră acum. Nu sunt o persoană vie, dar asta se vede, nu? Doar voi mă puteţi învia.
- Asta înseamnă că dacă îmi voi scoate mâna din trupul tău, acesta se va răci din nou?
- Acesta este un adevăr.

Nu am ştiut pe moment ce să fac. Într-adevăr pielea ei era caldă şi cu siguranţă era mai vie decât înainte. Cineva m-a chemat de afară şi eu trebuia să plec. Chiar nu ştiam ce să fac ori ce să simt... cu atât mai mult cu cât începea să îmi placă importanţa rolului meu. Mă simţeam ca un zeu, ERAM un zeu! Puteam să îi dau viaţă, puteam să îi iau viaţa. Eram un zeu, dar nu ştiam cum trebuia să fie un zeu. Ce trebuia să îi zic? Ce trebuia să simt? Ce trebuia să fac? Am privit-o din nou, de parcă nu mă mai săturam de şarmul ei. Avea părul ondulat, negru şi strălucitor. Era o femeie în mâinile mele şi un cadavru reciclabil dacă o lăsam pe masă. Am stat şi am cugetat şi am analizat toate opţiunile posibil şi imposibile pe care le aveam cu privire la ea. Mă gândeam la cum aveam să o ţin în braţe, să o alint, să o sărut şi să o iubesc ca pe propriul copil. Prin ce aveam să trecem împreună, prin ce aveam să îndurăm. M-am gândit la superioritatea mea, la faptul că ea depinde de mine, la statuturile noastre. De continuam să fiu zeu, ea rămânea vie şi caldă, o femeie frumoasă, un om. De aveam să îmi continuu drumul început, ea rămânea... o marionetă.

Am ales ce ar alege un egocentrist. Să nu fac o schimbare în viaţa nimănui. Să trec în lume precum uleiul printr-o felie de pâine. Aşadar, am ales să fiu eu om, pentru ca ea să ajungă la coşul de gunoi. Acum sunt singur. 


( Alexandra Ghita - Marioneta )

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Marcarea teritoriului



Nici nu mai ştiu
sunt cuvânt sau aripă,
sunt poate curcubeul
din ochiul tău drept
până în ochiul meu stâng:
singura noastră proprietate comună.


( Preoteasa Marinela - Proprietate comuna )

Un om pe niste scari



In lumea plina de urmari
Eu sunt un om pe niste scari,
In sus ce e, in jos nimic,
In jos ce e, in sus nimic.

Vorbesc cu ceilalti care-au fost
Si-n sus si-n jos, si nu-i dezic,
Eu insumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.

Vecinul meu praseste ciori,
Vecina mea praseste farduri,
Eu sunt un om pe niste scari
Si-un caine bulucind prin garduri.

Daca de mai multe ori
Caci ce pot fi aceste garduri
Decat cazute foste scari
Decat cazute foste garduri.

Vecine, Domnule, Straine,

Nu inteleg ce-aveti cu mine,
Stiu scarile ne sunt comune
Dar trec atat de rar pe-aici,
Portarul insusi poate spune
Ca am ambitii foarte mici.

Din cand in cand mai vin pe-acasa
De ce va suparati cand vin
Agale talpa mea apasa
Pe dalele cu pas strain.

Vecinul meu praseste ciori
Vecina mea praseste farduri
Abia m-am ridicat din garduri
Si maraind in joase salturi
Eu sunt un om pe niste scari.

Si daca vreti sa fiu balada
Si fiindca eu nu am o stea
Accept, ravnesc, visez sa cada
Un porc nervos la moartea mea.

Si-acuma, va implor, zambiti
In lumea plina de urmari
In care fard si ciori prasiti
Intunecati si spalaciti
Lasati-ma sa fiu pe scari. 
 
 
( Adrian Paunescu - Un om pe niste scari )

Secretul meu



Intr-o odaie incuiata,
La capat de labirint,
Pastrez lumina mea eterna,
Ferita de oameni si timp.
Zdrobita de fapte si vorbe,
Acolo ma duc sa ma vindec,
Zambind... ma-ntorc impacata
Cu viata, cu lumea... cu mine.

( Matei Ranya Cristina - Secretul meu )

Verticalitate









Să nu promiteţi arborilor aripi niciodată, căci rădăcinile lor susţin pământul sub forma sa de bulb cosmic.Să promiteţi aripi doar nebunilor prin tăierea rădăcinilor lor cu lumea şi poeţilor prin reimplantarea rădăcinilor în stele.
Copacii cu rădăcinile rupte se cred pentru o clipă îngeri , apoi verticalitatea lor se frânge ca un ideal muşcat de moarte, şi se închid în chivot aşezat pe catafalcul apusului.
Să nu aşteptăm de la cer explicarea infinitului , căci înafară de albastru sau negru nu ne oferă decât iluzia veşniciei pe care el o posedă implicit.
De la izvor să nu cerem puritatea, căci el ascultă doar de curgerea sa, pe când curgerea omului în timp se aseamănă unui râu cu bulboane şi vâltori care duce cu el aluviuni şi lesturi numite negativităţi.
De la copil să nu cerem candoarea şi inocenţa, felul cum priveşte lumea şi lucrurile, binele cuibărit în zâmbet şi nici cum păşeşte în viaţă pe lângă păcat , ocolindu-l prin neştiinţă şi necunoaştere.
Să nu aşteptăm de la viaţă explicarea morţii, de la omul bun explicarea binelui dezinteresat , de la omul puternic care este sursa puterii şi de la artist să-şi explice creaţia, fiindcă sunt ipostaze imanente fiinţării.
Să căutăm în noi înşine pentru a găsi răspuns la aceste întrebări, căci explicarea omului se poate face din exterior către interior prin cugetare şi analiză asupra sinelui, sau din interior către exterior prin observarea fină şi pătrunzătoare asupra oamenilor cu care intri în contact, studiindu-le caracterul , comportamentul şi cusururile.
Verticalitatea unui om alcătuită din pozitivităţi îl apropie de transcendent , acolo unde descoperă o lume esoterică accesibilă sieşi, căci entităţile moralităţii în contact cu eonii divini îi absoarbe transformându-se în îngeri .
Orizontalitatea unui om cuprinzând tarele şi viciile face din viaţa sa o dreaptă lipită de tină pe care merge legat de timp înspre moarte , fără evoluţie sau involuţie, într-o mişcare ternă, constantă, păşind peste elanuri şi avânturi care înalţă , într-o rătăcire a spiritului în negura letargiei.


( Razvan Rachieriu - Verticalitate)


vineri, 23 aprilie 2010

Cred



Acolo unde cred că eşti
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci
Adăugat la rest mereu
Şi nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge alb, e orice drum
Şi alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un şal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Şi fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo unde cred că eşti
Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă priveşti, dacă asculţi
Dacă mai înţelegi ceva.


( Constanta Buzea - Acolo unde cred ca esti )

Adiere



La început înveti sa râzi,
Apoi înveti sa mergi,
Curând eşti chiar un calareţ
Şi-apoi poţi chiar sa zbori
Chiar ai putea dansa
La umbra unui gând ascuns .

Dar vânturi mici
Se transforma în vânturi mari
Iar vânturi mari
In gânduri si mai mari
Şi-apoi un ceas de ploi
Dǎrâmǎ totul.

Te agǎţi de culmea
Ultimului glas
Venit din sâmburele unui mar
Şi-apoi poţi iar sa zbori,
Poţi iar sa-noţi,
Poţi iar sa crezi,
Adormi zâmbind,
Dar…
Iarǎşi te trezeşti visând
Iar existenţa insǎşi
Nu-i decat o culme-a unui gând,
E aripa acelui zbor!

( Tesila Marius Marian - Adeire de gand )

joi, 22 aprilie 2010

Pe ganduri




Gandind la tine fruntea-acum ma doare.
Nu stiu ce rost mai are-a mea viata
Cand n-am avut o clipa de dulceata:
Amar etern si visuri peritoare!


De ce in noapte glasul tau ingheata!
Vedea-vor ochii-mi inca-o data oare
Frumosul trup, -femeie zambitoare!-
Ce mi-a fost dat sa-l strang o clipa-n brate?


Tu, blond noroc al unui vis desert,
Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
De-i mai veni sa stii ca nu te iert.


Caci dorul meu mustrari o sa-ti tot spuie
Si sarutandu-te am sa te cert
Cu desmierdari cum n-am spus nimanuie. 
( Mihai Eminescu - Gandind la tine )

Hunting high and low




momentele noastre rămân suspendate până la

următorul gest de apropiere. are importanţă cine-l face primul?

de câte ori am impresia că te descopăr altfel,

sub haine inutile. acum

nu-mi retrag nicio dorinţă, nu dau
niciun pas înapoi, aş călca singurătatea pe bombeu, aşa că
sunt consecvent cu declaraţiile… 

spun, cu atâta convingere, doar cât îmi lipseşti!

simţi?

asta aş însemna pe un ram,
peste traficul intens de cugetări,
o nouă melodie. departe, două pahare, ceşti, o scrumieră.
nimic complicat.
poţi să înţelegi din respiraţie cum refac ultima întâlnire,
într-o clădire transparentă registrul a rămas alb

prea mult am dorit o intrare

sub adăpostul dialogurilor stinse,

la etajul unde ascensorul urcă mai rar,

printre heruvimi cu penaj auriu

un intermezzo între stări confuze. poate nu aş mai reveni

la trecerea spre pasajul subteran.

 

( Marius Nitov - Intalnire pe inaltimi )

Lamurire



femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas...
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...

femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei

fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii

o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti

femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor


( Lucian Avramescu - Singurul lucru care conteaza )