luni, 26 aprilie 2010

Lacom de drum




trupul privirii mi-l dezbrac
de lâna pleoapelor
ciupesc coapsele ceţii

bat cu pumnul în aburi cum
pruncii din sion în scoarţa pământului
 
lacom de drum cărări îmi fac
pe carnea pământului
şi tropăi pe ape ca ploşniţele patinatoare
 
lacom de drum
arunc cărări în iesle de fum
ciupesc coapsele ceţii
bat cu pumnul în aburi

am spus!
să fie lumină - îmi văd mariile dansând - 


( Alexandru Ghetie - Lacom de drum )

Linistea-i in fapte mici





















Într-o bună dimineaţă, un domnuţ puţin bărbos,
Prinse-o mică buburuză într-al său distins pantof.
Ce-i cu tine, a cui ai fi? Se gândi deşteptul nene,
Întrebându-se desigur dacă gâza-i de la vreme.
Ce-i cu lumea asta mare de-i întoarsă tot pe dos,
Şi o mică zburătoare e la mine-n hol pe jos?
Măi să fie, măi să fie, da’ pe unde-o fi intrat,
Termopanele-s închise şi balconul e blindat.
Am femeie de serviciu şi îmi face casa lună,
O hârtie pe pantofi, nu putea şi ea să pună?
Să o fi adus din stradă nu prea cred că se putea
Orice haină cât de mică, femeia mi le spăla!
Am bătut atâtea drumuri, am plătit valută grea
Să-şi permită-o vietate drept în casa mea să stea!
La ce bună pielea scumpă din papucii clasa-ntâi
Dacă-s accesibili doml’e orişiunde, orişicui?
Ce-am ajuns să-mi vadă ochii, ghinion întruchipat
Un microb ciudat şi simplu sau spion înaripat?
Dacă are-n el vreo boală şi mi-e viaţa gata, scrum,
Banii câştigaţi de ieri, la ce bancă să mii pun?
Ce făcui să merit asta, eu cel bun şi cel onest
Să ajungă lângă mine vietăţi ce le detest?
Am atâta cale-n faţă, sunt un mare gânditor
Să m-atace aşa o scamă ce se pierde în covor..!
Uite-aşa domnuţul nostru pierde vremea de un ceas
Lasă-n urmă şi serviciu şi amanta şi compotul de-ananas.
În vreme ce buburuza  îl priveşte liniştită,
Nici nu zboară, nici nu fuge, nici măcar nu se agită,
Stă cuminte în pantof, adăpostul garantat
Împotriva groaznicului rece de aer condiţionat
Însă mintea cea-nţeleaptă, a progresului constant
Se învârte-n cercuri ample de un farmec redundant.
Toată viaţa cea frumoasă uite-acuma e în joc
La-piciorul buburuzei care stă senină-n loc.
De ce ai, vrei tot mai multe şi-ncontinuu te-ngrijeşti
Vezi de clipa scurtă, simplă, nu uita să mai zâmbeşti!
Liniştea e-n fapte mici, de o cauţi împrejur,
Ia aminte de la gâze ce trăiesc fără cusur!


( Marcel Narita - Buburuza )

Amagire




Şi iar a venit primăvara
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi iar frunzele urcă scara
Şi-i verde pămantul pe jos.

Şi iar calendaru-nfloreşte
Şi cainii ne-aud pe la stani
Dar vai, tot acum, pe muţeşte
Mor grabnic ataţia bătrîni.

Dar bine-ai venit, amăgire
Mai stai, mai durează un pic
Această minţită iubire
Oricum e mai mult ca nimic.

Vin nopţile scurte de vară
Şi păsări se-ntorc de la sud
Dar dacă e ultima oară
Iluzia verdelui crud ?

Cu lanţuri legate de glezne
Oricît de lumină ar fi
Noi mergem de-a pururi prin beznă
Mereu nelegitimi copii.

Mereu în aceeaşi clipită
Urat şi frumos, mort şi viu,
Ne paşte o soartă cumplită
Nimic nu-nţeleg cei ce ştiu.

Şi iar a venit o părere
Şi iar va pleca înapoi
Prea mari impozit ne cere
Că ninge în suflet la noï.


( Adrian Paunescu - Amagire )

duminică, 25 aprilie 2010

Teama si indoiala



Să nu te îndoieşti
de acela
care îţi spune
că îi este teamă

dar să te temi
de cel
care spune
că nu cunoaşte îndoiala 

( Petru Dinca - Teama si indoiala )

Ochiul nascut orb


mă doare ochiul născut orb
lumină atîrnînd în stropi de curcubeie
în gîndul meu
te risipeşti femeie
o lume îmbrăcînd în nuditate
mă doare ochiul născut orb
sămînţă de lumină
strivită în nemărginita noapte

( George Ionita - Ochiul nascut orb )

Jucarii si marionete



O păpuşă este un obiect neînsufleţit care are scopul de a îi distra pe ceilalţi. Ea este îmbrăţişată de copii, iubită şi dorită de ei. Cu toate astea peste puţin timp este uitată într-un colţ. Abandonată. Se umple de praf, hainele i se murdăresc. Se poate să îţi mai aduci aminte de ea din când în când şi să o mai iei cu lehamite de pe scaun, să o mai scuturi în ideea că poate prinde viaţă. Păpuşa iubită de copii nu ajunge mai departe de coşule de gunoi, ca toate obiectele neînsufleţite de altfel. Vreau însă a vă vorbi despre marionete, acele lucruri încălzite de mâinile actorilor tot pentru fericirea celor din jur.

Marionetele, spre deosebire de păpuşile normale, prind viaţă odată ce se mulează pe mâna şi pe sufletul unui actor. Îi simte emoţiile, glasul devine al lor şi încep să facă lucruri ciudate, pe care în mod normal nu le-ar face. O marionetă, ca şi o păpuşă ieftină şi mult dorită, stă pe scaun nemişcată. Se uită în tavan, nu clipeşte, nu vorbeşte, nu simte nimic până în momentul marcant în care transformarea se întâmplă. Încep să trăiască şi să îşi spună poveştile de-o viaţă, iubesc şi aud aplauzele celor din jur care fericiţi doar pentru că o marionetă le vorbeşte.

Am cunoscut ieri o astfel de marionetă. Stătea pe o masă în sala de recuzită şi nu spunea nimic. Era cu faţa în sus şi m-am întrebat ce vede atât de frumos la tavanul acela alb. Mi-am dat seama că modul în care gândeam era greşit. Tavanul era alb, era tăcut şi era asemenea ei. Am închis ochii şi am tras adânc în piept aerul din cameră, aer ce avea un gust amar şi vechi. M-am dus spre masa unde zăcea marioneta şi am atins-o uşor peste faţă. Ochii nu i se închiseseră cum li se închid cadavrelor, erau la fel de clari şi de nemişcaţi. Am ridicat-o şi ochii ei se opriră asupra mea. M-am simţit intimidat, nu mai fusesem radiografiat de către o femeie ca ea. Îmi privi ochii şi eu am încercat să nu clipesc pentru a nu o priva de culoarea splendidă a irisului meu. Mi-am lins buzele pentru că erau uscate. Aş fi vrut să beau un pahar cu apă, dar mi-era temă că acest gest o va supăra. Pielea îi era rece şi rochia din mătase cu care era învelită arăta ca şi când ar fi fost muşcată de 20 de ani. Mi-era frică să şi gândesc în compania ei, însă nu ştiu ce mi-a venit atunci... că am acţionat fără să gândesc. Mi-am băgat mâna pe sub fusta ei. Acest gest imprevizibil parcă o trezi dintr-un somn adânc. Întoarse capul în stânga şi în dreapta, apoi se uită în jos. Rămase cu privirea în jos. Îmi imaginez că a lovit-o brutal culoarea podelei, culoare diferită de tavan. Deschise gura, apoi o închise la loc. O deschise din nou şi de data asta era clar. Voia să îmi spună ceva. Am închis ochii ca să nu o stânjenesc şi glasul ei suav îmi inundă timpanele limpede, precum un val de apă caldă.
- Bună seara, domnule!
- Bună seara, domnişoară! I-am răspuns cu ochii închişi.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule?
- Aş vrea să ştiu ceva de la dumneavoastră... dacă îmi permiteţi.
- Vă permit.
- De ce vă uitaţi mereu la tavan când totul în jur e mult mai frumos?
- Este o întrebare seacă. Mi-a răspuns ea pe un ton deranjat.
- Îmi cer scuze dacă..
- O să vă răspund... Eu nu simt, eu nu văd, eu nu aud decât când cineva face ce aţi făcut dumneavoastră acum. Nu sunt o persoană vie, dar asta se vede, nu? Doar voi mă puteţi învia.
- Asta înseamnă că dacă îmi voi scoate mâna din trupul tău, acesta se va răci din nou?
- Acesta este un adevăr.

Nu am ştiut pe moment ce să fac. Într-adevăr pielea ei era caldă şi cu siguranţă era mai vie decât înainte. Cineva m-a chemat de afară şi eu trebuia să plec. Chiar nu ştiam ce să fac ori ce să simt... cu atât mai mult cu cât începea să îmi placă importanţa rolului meu. Mă simţeam ca un zeu, ERAM un zeu! Puteam să îi dau viaţă, puteam să îi iau viaţa. Eram un zeu, dar nu ştiam cum trebuia să fie un zeu. Ce trebuia să îi zic? Ce trebuia să simt? Ce trebuia să fac? Am privit-o din nou, de parcă nu mă mai săturam de şarmul ei. Avea părul ondulat, negru şi strălucitor. Era o femeie în mâinile mele şi un cadavru reciclabil dacă o lăsam pe masă. Am stat şi am cugetat şi am analizat toate opţiunile posibil şi imposibile pe care le aveam cu privire la ea. Mă gândeam la cum aveam să o ţin în braţe, să o alint, să o sărut şi să o iubesc ca pe propriul copil. Prin ce aveam să trecem împreună, prin ce aveam să îndurăm. M-am gândit la superioritatea mea, la faptul că ea depinde de mine, la statuturile noastre. De continuam să fiu zeu, ea rămânea vie şi caldă, o femeie frumoasă, un om. De aveam să îmi continuu drumul început, ea rămânea... o marionetă.

Am ales ce ar alege un egocentrist. Să nu fac o schimbare în viaţa nimănui. Să trec în lume precum uleiul printr-o felie de pâine. Aşadar, am ales să fiu eu om, pentru ca ea să ajungă la coşul de gunoi. Acum sunt singur. 


( Alexandra Ghita - Marioneta )

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Marcarea teritoriului



Nici nu mai ştiu
sunt cuvânt sau aripă,
sunt poate curcubeul
din ochiul tău drept
până în ochiul meu stâng:
singura noastră proprietate comună.


( Preoteasa Marinela - Proprietate comuna )

Un om pe niste scari



In lumea plina de urmari
Eu sunt un om pe niste scari,
In sus ce e, in jos nimic,
In jos ce e, in sus nimic.

Vorbesc cu ceilalti care-au fost
Si-n sus si-n jos, si nu-i dezic,
Eu insumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.

Vecinul meu praseste ciori,
Vecina mea praseste farduri,
Eu sunt un om pe niste scari
Si-un caine bulucind prin garduri.

Daca de mai multe ori
Caci ce pot fi aceste garduri
Decat cazute foste scari
Decat cazute foste garduri.

Vecine, Domnule, Straine,

Nu inteleg ce-aveti cu mine,
Stiu scarile ne sunt comune
Dar trec atat de rar pe-aici,
Portarul insusi poate spune
Ca am ambitii foarte mici.

Din cand in cand mai vin pe-acasa
De ce va suparati cand vin
Agale talpa mea apasa
Pe dalele cu pas strain.

Vecinul meu praseste ciori
Vecina mea praseste farduri
Abia m-am ridicat din garduri
Si maraind in joase salturi
Eu sunt un om pe niste scari.

Si daca vreti sa fiu balada
Si fiindca eu nu am o stea
Accept, ravnesc, visez sa cada
Un porc nervos la moartea mea.

Si-acuma, va implor, zambiti
In lumea plina de urmari
In care fard si ciori prasiti
Intunecati si spalaciti
Lasati-ma sa fiu pe scari. 
 
 
( Adrian Paunescu - Un om pe niste scari )

Secretul meu



Intr-o odaie incuiata,
La capat de labirint,
Pastrez lumina mea eterna,
Ferita de oameni si timp.
Zdrobita de fapte si vorbe,
Acolo ma duc sa ma vindec,
Zambind... ma-ntorc impacata
Cu viata, cu lumea... cu mine.

( Matei Ranya Cristina - Secretul meu )

Verticalitate









Să nu promiteţi arborilor aripi niciodată, căci rădăcinile lor susţin pământul sub forma sa de bulb cosmic.Să promiteţi aripi doar nebunilor prin tăierea rădăcinilor lor cu lumea şi poeţilor prin reimplantarea rădăcinilor în stele.
Copacii cu rădăcinile rupte se cred pentru o clipă îngeri , apoi verticalitatea lor se frânge ca un ideal muşcat de moarte, şi se închid în chivot aşezat pe catafalcul apusului.
Să nu aşteptăm de la cer explicarea infinitului , căci înafară de albastru sau negru nu ne oferă decât iluzia veşniciei pe care el o posedă implicit.
De la izvor să nu cerem puritatea, căci el ascultă doar de curgerea sa, pe când curgerea omului în timp se aseamănă unui râu cu bulboane şi vâltori care duce cu el aluviuni şi lesturi numite negativităţi.
De la copil să nu cerem candoarea şi inocenţa, felul cum priveşte lumea şi lucrurile, binele cuibărit în zâmbet şi nici cum păşeşte în viaţă pe lângă păcat , ocolindu-l prin neştiinţă şi necunoaştere.
Să nu aşteptăm de la viaţă explicarea morţii, de la omul bun explicarea binelui dezinteresat , de la omul puternic care este sursa puterii şi de la artist să-şi explice creaţia, fiindcă sunt ipostaze imanente fiinţării.
Să căutăm în noi înşine pentru a găsi răspuns la aceste întrebări, căci explicarea omului se poate face din exterior către interior prin cugetare şi analiză asupra sinelui, sau din interior către exterior prin observarea fină şi pătrunzătoare asupra oamenilor cu care intri în contact, studiindu-le caracterul , comportamentul şi cusururile.
Verticalitatea unui om alcătuită din pozitivităţi îl apropie de transcendent , acolo unde descoperă o lume esoterică accesibilă sieşi, căci entităţile moralităţii în contact cu eonii divini îi absoarbe transformându-se în îngeri .
Orizontalitatea unui om cuprinzând tarele şi viciile face din viaţa sa o dreaptă lipită de tină pe care merge legat de timp înspre moarte , fără evoluţie sau involuţie, într-o mişcare ternă, constantă, păşind peste elanuri şi avânturi care înalţă , într-o rătăcire a spiritului în negura letargiei.


( Razvan Rachieriu - Verticalitate)