Amprente

Am fost ceea ce am iubit,
Cer senin si jar mocnit,
Tipat de vis, abea auzit.
Macar de as fi acum lamurit,
 

Cine sunt? 

( Ciu Radu - Cine sunt? )

Zadarnic sterge vremea..

Zadarnic sterge vremea a gandurilor urme!
In minte-mi esti sapata ca-n marmura cea rece,
Uitarea mana-n noapte a visurilor turme
Si toate trec ca vantul — dar chipul tau nu trece.
In veci noaptea si ziua soptesc in gand un nume,
In veci la pieptul bolnav eu bratele imi strang,
Te caut pretutindeni si nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul intors spre umar stang.
Astfel in veci in minte-mi incremenisi frumoasa
Si vad in veci aievea divinul tau profil.
O, cum nu pot in brate sa te omor plangand,
Tu, blond al vietii mele si-al dragostei copil!
Zadarnic cat repaos pe perina cea moale,
Imi pare c-a mea tampla pe piatra o am pus
Si noaptea-ntreaga ochii-mi in lacrimi se ineaca
Si mintea mea in noaptea de veci va fi apus.
Pe cat mai am in pieptu-mi un pic macar de sange,
In inima cat fibra din urma va trai,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strange,
Cu dansa impreuna si ele vor muri!
O, rai al tineretii-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gandesc c-o clipa am fost si fericit,
Ci mor, mor de durerea ca-n brate nu te am.

( Mihai Eminescu - Zadarnic sterge vremea )

In acest joc inocent

o dorinţă aleargă printre poeme
trece de pe o pagină pe alta
cu un geamăt stins
se agaţă de amintiri
crezându-mă poarta deschisă
spre lumina lumii

m-a găsit în această dimineaţă
într-un loc aşteptând să renasc
din oră în oră
cu chip nou şi privire de piatră

pregătită să intre în viaţa mea
unde lucrurile sunt aşa cum sunt
cu ploi dense şi cerul opac
dorinţa încolţeşte un zâmbet
sprijinit pe conturul buzelor
dintr-un vers ce prevesteşte
sfârşitul poemului
pentru că este târziu
şi vreau să dorm

mâine am de mers
printre oameni care tac
în acest joc inocent
apropiindu-mă de tine 

( Elena Toma - In acest joc inocent )

Primary scent

De ce nu m-as intoarce printre pomi,
Printre arborii chirciti de vantul fierbinte,
Printre stolurile de frunze
Care tipa ca pasarile,
Printre frunzele aproape nebune,
Amestecate in hoardele pescarusilor
Si pornite la prada;
De ce nu m-as intoarce
Pe plaja rascolita de vant,
Printre icre uscate si putrede alge,
Unde ma pot rostogoli plangand
Frunzelor, pasarilor, pestilor,
Predandu-ma hohotitoare,
Sub soarele aspru,
Prin zapada sarata,

Unde ma vezi si ma lasi.
O, mare,
Trupul meu poate sa-si nasca urmasi,
Sufletul meu niciodata.

( Ana Blandiana - De ce nu m-as intoarce printre pomi ? )

Fara indrazneala

Nu indraznesc sfiala sa mi-o-nchipui

Sa-ntunec urme fara sa gandesc

Nu alung ritmul vreunui nefiresc

Dar … fara indrazneala ma apropii …



Nu tremur cand tacerea-mi scoate copii

Si ma alunga peste Everest

Nu-mi tulbur somnul cand ma regasesc

Dar … fara indrazneala ma apropii …



Nu voi atinge cu privirea plopii

Sa mangai bezna ochilor de foc

La umbra facatorilor de loc

Cu-aceeasi indrazneala ma apropii … 

(  Ioan Grosaru - Fara indrazneala )

Langa tine

Te-as ruga, te-as tot ruga
Sa-mi imprumuti vesnicia
Sa am timp sa fiu a ta
Si sa-ti spun povestea mea
In doar o mie de soapte
Ca sa nu ma poti uita.

Te inchid la mine-n suflet
Sa nu pleci pe undeva
Am citit in palma ta
Si clipa si vesnicia ta.

Daca esti langa mine, traiesc frumos
Daca esti langa mine, visez frumos
Uneori imi oferi mult mai mult decat sper
Alteori mi-ajunge doar privirea ta
Daca esti langa mine...

Fiecare gand al meu
Mi-arata drumul spre tine 

Nu ma recunosc nici eu
Ai in ochi acel ceva
Ca o lumina aparte
Care schimba viata mea.

( Andra - Daca esti langa mine )

E totul randuit sa se intample

E totul randuit sa se intample


Cum sa traiesti frumos fara iubire,
Cum sa visezi,saumbli,ori sa zbori,
Cum sa cuprinzi nelinistea din zori
Si pacea din amurg dintr-o privire?

Cum sa inoti prin marile de flori,
Cum sa te bucuri de intreaga fire
Si viata ta sa-si afle implinire
Fara minunea care da fiori?

E totul randuit sa se intample-
Cu simplitatea unei adieri-
Cand de lumina sufletul se umple,

Dar daca-n schimbul sterpei mangaieri
Ghetarii urii se ivesc la tample,
Nu-ti vei afla iertarea nicaieri. 

( George Tarnea- E totul randuit sa se intample )

1+1

Un pas pe pas... un drum se suprascrie

Doi donatori de umbre pe-un trotuar
Ce căutau în ei un sanctuar
Sau o fărâmă de parigorie.

Mansardele zâmbeau pe sub palpebră
Ţinând un Dumnezeu prizonier
Noi încălcam un cod sărutier
Ca doi pietoni stând rătăciţi pe zebră.

Un ceas părea un timp să recompună
Se înopta mereu întâmplător
Când somnul revenea ameţitor
Ne petreceam absenţa împreună

De-un timp în noi o umbră stă de gardă
Mă regăsesc mereu în pol opus
Mă întrebam de e vreun lacăt pus
Ori nu găsisesm drumul spre mansardă.

( Fanache Emil - Doi )

Neliniste

Când obosită luna, sătulă de umblat
Apune liniştită, lasând loc pentru soare
Şi frigul dimineţii, cu glasul congelat
Îngheaţă cea mai mică, idee de visare

Neobosit de gânduri şi chinuit de dor
Aşez cuvinte limpezi, dar încă nerostite
Cu isteţimea rimei, uşor, la locul lor
Să pună capăt nopţii, atât de nedormite

Am mâncărimi de şoapte şi vorbe lungi de duh
Să le trimit la tine, să ti le pun pe buze
Aşa cum păsări albe, colindă prin văzduh
Şi peşti lucioşi, în ape, se zbat între ecluze

Răsună-n minte susur, de calde serenade
Cântate la balconul, imaginar vopsit
Iar buzele tânjesc, după plăceri nomade
Cu ruj intens, mânjite, de ochiul obosit

Alerg voios spre tine, cu muşchii încordaţi
Iubirea ce-o visez, se pare că nu vine
În faţa judecăţii, suntem acum doar fraţi
Şi culmea fericirii, eu chiar că mă simt bine

Sfidez puterea nopţii, căci venerez lumina
Căldura ei îmi dă, speranţa că-s văzut
În trupul meu sleit, mai umblă vitamina
Ce mă ridică-ntruna, atunci când sunt căzut

Sus, cocoţată veşnic, iubirea îmi răsare
Cu soarele odată, din orizontul larg
Şi-mi dă putere iarăşi, să caut alinare
Îi valuri de căldură, care cuminţi se sparg

Te mângâi ipotetic şi tot aşa sărut
Iar adevărul vine, să mă trezească-n zori
Şi numai poezia, îmi stă cuminte scut
În faţa ploii reci, ce cade dintre nori

Mă mint pe mine însămi, când zic că mă trezesc
Căci genele n-au fost, în noapte prea lipite
Dar gândul că exist, că pot să mai iubesc
Îmi dă închipuiri şi poftă de ispite

Tu înţelegi, sunt sigur, sinuoasa cuvântare
Şi versul ăsta greu dar scris aşa uşor
Cu toate că-ntre noi, e mare depărtare
Tu ştii că-mi eşti aproape iar eu sunt iubitor

Sărutul meu cel lacom, îl dirijez spre tine
Şi liniştit îl pun, să se desfete-n tihnă
Căci soarele răsare, încet, aici la mine
Iar eu de-acum visez, la pace şi odihnă 

( Dan Iliescu - Nelinisti nocturne )

Paharul de sampanie

În fabula verde şi calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlăditele prinzi.
Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricarei fapturi pământene,
şi drumul i-atine şi ceasul.

Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de luna".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o sagalnică vorba.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplari risipite prin cronici,
marturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţa şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmpla, şi piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând
lânga vatra,
Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.
Iubirea tâsneşte din ţarâna şi face pământului aură
s-ajungă-n ţării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârţitul nu e cenuţă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El crută şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.

( Lucian Blaga-  Cantecul focului )