Dar

În darul tău nu cred,o,tînăr visător,
Să fugi de inspiraţii ca de-o plagă:
Sunt rătăciri bolnave, un vis apăsător
Al minţii tale cu prisos de vlagă.
Tu n-asculţi vocea gravă a unui sol divin,
Ci-i sîngele ce strigă şi palpită...
Sleieşte-ţi dar în trudă izvorul de venin
Şi nu gusta din unda-i otrăvită!


Iar dacă-n ceasul sacru, cînd se aude iar
În suflet gusla ce demult tăcuse,
Vei desluşi un cîntec necunoscut şi clar,
Un nou torent de armonii nespuse -
Tu smulge-te din mreaja vrăjitei năluciri
Şi te-nfăşoară grabnic în uitare:
Nu stihul- slovă rece - va prinde străluciri
De gînd şi-al inimii parfum de floare!


Sau cînd îţi sunt stăpîne, ca în atîtea dăţi,
Durerea, pasiunea- triste feţe,
Cu despletita muză jelind să nu te-arăţi
În larmă de răspantii şi ospeţe!
Nu te-njosi! Ruşinea să-ţi ardă în obraz!
Nu-i de vînzare patima umană!
Nu scoate-n văzul lumii, cu ochii în extaz,
Un suflet dezgolit pînă la rană!


Căci nouă ce ne pasă de-ai suferit şi cum?
La ce să-ţi ştim durerile secrete,
Speranţele pierdute pe-al tinereţii drum,
Convoiu-ndoliatelor regrete?
Priveşte cum pe calea cea largă trec mereu
Aceiaşi oameni - prea cumintea gloată:
Pe chip - abia un cearcăn săpat de traiul greu,
Şi nevăzută-a lacrimilor pată.


Şi totuşi rar e omul ce nu a fost lovit
De biciul vieţii, ce n-a dus samarul
De griji - în floarea varstei bătrîn şi istovit,
Dar toţi zîmbesc, nu-şi tanguie amarul.
Ridicul eşti, mă crede cu plansu-ţi monoton,
Cu melopeea ta pe rime pusă,
Ca-n scenă măscăriciul cu spadă de carton,
Într-o tiradă spusă şi răspusă!

( Mihail Lermontov - In darul tau nu crede )