Din cabana mea imaginară
Şi am aruncat în el,
Spre incendiere totală,
Iluziile personale…
Am aprins un trabuc imaginar,
Am băut un strop de coniac vechi,
Păstrat pentru ocazii deosebite,
Şi am devenit călăul propriilor iluzii
Fără să am vreo urmă de remuşcare…
Am urmărit în tăcere cum fostele iluzii au ars…
Mai întâi mocnit, ca într-un preludiu,
Apoi cuprinse de flăcări hulpave,
Mistuite grabnic si transformate in cenusa...
„N-ai să poţi renunţa niciodată la iluziile tale…”
Tânguirea iluziilor torturate
Ajungea până la mine din şemineul imaginar,
Dar am rămas mai departe în fotoliu,
Trimiţând rotocoale de fum către tavan…
Am fumat trabucul până la capăt,
Am golit sticla de coniac,
Păstrată pentru ocazii deosebite,
Şi – privind pe fereastră către un munte imaginar –
Am aşteptat răsăritul incandescent al soarelui
Făcându-mi iluzii…
( Cristian Lisandru - Iluzii personale )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu