De ce priviri adânci ne-ai dăruit
Ce prind în viitor ani grei să-nşire,
Iubirii, pământesc vis sorocit,
Nicicând să-i credem sfânta amăgire?
De ce ne-ai dat, Destin, un simţământ
Ce, inima mereu scrutând, o neagă
Şi prins în vălmăşagu-i orice gând
Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă ?
Dar câte mii de oameni îşi cunosc
În bezna trudei, propria fiinţă?
Plutesc încoa şi-ncolo fără rost,
Gonind fără nădejdi în suferinţă,
Şi-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neaşteptate
Noi doi doar, bieţii, într-atâtea mii,
Iubind, ni-s bucuriile furate,
Iubim şi voia nu ne-o-mpărtăşim ;
Sărmanul gând cum poate să cunoască ?
În noi vedem ce nu putem să fim,
Mereu prinşi de visarea nelumească,
Mereu privind spre tot mai proaspăt vis
Dar şovăim pe drumu-ntredeschis.
Ferice-i cel ce vis deşert nutreşte,
Ferice-i de socoate sorţii vani.
Căci clipa ce-o-ntrevezi adevereşte
Destinul: visele surpa-vor ani.
Deci spune-mi – soarta ce ne pregăteşte?
Ne leagă lanţul unui tainic rost?
Din vremi trecute parcă-n gând mijeşte
Că soră ori soţia mea ai fost.
De-a fir-a-păr îmi cunoşteai făptura
Şi freamătul simţirii prinsă-n zbor,
Clipind, îmi desluşeai căutătura
Cetită greu de ochiul muritor...
Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte
Şi-i cârmuiai nestăpânite vreri!
Blânzi îngeri, braţele porneau s-alinte –
Şi piepu-mi răvăşit prindea puteri;
Uşoare vrăji îl ferecau în şagă
Şi farmecele îl învăluiau.
O fericire fără seamăn dragă,
În desfătări ce mă îngenuncheau.
Cresc împletite inimi laolaltă :
Cum simţi că eşti mai bun, mai omenesc,
Când simţurile luminos tresaltă
Şi volburile sângelui pălesc.
Pluteşte pe trecut doar amintirea,
Prin semne turburi inimii şoptind;
Un adevăr adânc, străvechi cât firea
Vădit e astăzi, gândul năruind...
Însufleţirea noastră pare stinsă,
Amurg ne pare dalbul răsărit...
Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă
Să ne preschimbe, tot n-a izbutit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu